Viorel Dianu: Viorel Dianu: Cântarea Patriarhului

BIOGRAFIE

...s-a nascut la 16 iunie 1944, în Bârsoiu (Stoilesti), judetul Vâlcea. Fiul lui Alexandru Dianu si al Ioanei. Scoala elementara în satul natal. A absolvit Liceul „Nicolae Balcescu” (astazi, „Alexandru Lahovari”) din Râmnicu-Vâlcea si Facultatea de Filologie a Universit¤tii din Bucuresti. S-a casatorit în anul 1967 cu Eleonora Dianu. Fii: Cristian-Mihail si Gabriel. A functionat ca profesor în comuna Nicolae Titulescu, jud. Olt (1965-1972), apoi a ocupat o catedr¤ prin concurs în municipiul Slatina si a predat Limba si literatura româna, Literatura universala si Istoria artei la Colegiul National „Radu Greceanu” (1972-2002).

A debutat cu poezie în anul 1960 si cu proza în 1971. Debut editorial cu volumul de proza scurta Revelatie în Do minor (1979).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1989, Asociatia Scriitorilor Bucuresti. Dupa anul 2002 se pensioneaza si se stabileste în Bucuresti.

Eugenia Ţarălungă - BREVIAR EDITORIAL
• Cântarea Patriarhului‚ de Viorel Dianu, Editura Vinea, 2009, 200 pagini. Aflat la cel de-al cincilea roman, din cele 11 volume de proză ale sale, Viorel Dianu seduce prin cărţi de o mereu surprinzătoare duioşie şi înţelegere a firii umane, a marilor teme prin care ne definim, în literatură sau în viaţă – iubirea de dincolo de vârste, bătrâneţea ş.a.m.d. De moarte nici nu poate fi vorba (decât strict în varianta motto-ului din Cântarea Cântărilor, „Că iubirea ca moartea e de tare”), cartea fiind o teribilă celebrare a vieţii, a copilăriei, privite prin ochii unui „Patriarh”, Gaghel Ivoreanu, cu care zeii amorului au fost îngăduitori cu asupra de măsură! Florin Mihăilescu ne asigură, pe coperta a patra, că romanul de dragoste al lui Viorel Dianu „reprezintă totodată o meditaţie aprofundată asupra destinului şi condiţiei umane. Prin buna asimilare a tradiţiei epice şi limpiditatea stilului, prin echilibrata ori discreta notă de modernitate, ca şi prin caracterul său poematic, Cântarea Patriarhului constituie dovada celei mai autentice vocaţii creatoare”.

Crezul artistic

Literatura este „pasarea mea maiastra”. Cu umilinta marturisesc ca am iubit si continuu sa iubesc nemasurat literatura.
Stiu ca astazi, la începutul mileniului trei, iubirea a devenit un sentiment desuet, ridicol poate, si oricine îl rosteste este taxat drept romantios, daca nu mai rau. Iubirea nu se mai poarta. Formula potrivit careia daca dragoste nu e, nimic nu e a fost la cinste cândva, acum deviza a devenit: daca bani nu e, nimic nu e. Fa politica, de orice culoare (câstigstoare sa fie!), fura cu toptanul, vâra-te în afaceri oneroase, învârte-te cât poti ]i apuca tot, fii descurcaret, nu scapa si nu ierta nimic si-ti va fi tie bine… Mda. Ci eu, cu literatura, boieri dumneavoastra. În marea mea naivitate, persist s-o consider lucrarea cea mai aleasa si cea mai dura-bila, cea mai scumpa si cea mai dulce. Nu-i nimic de facut, nu ma poate lecui nimeni de credinta mea. Care e si a altora. A celor înzestrati cu putere creatoare, cu har ceresc si preafericit. Eu nutresc fata de vocatia de scriitor un respect mistic. Mi-am cultivat neîntrerupt acest respect
si nu mi-l vor stirbi ori clatina nici un fel de „intemperii”. Când mi s-a „nazarit”
s¤ scriu si am ales scrisul, dintre celelalte mii de îndeletniciri posibile, mi-am ales destinul, sau mi l-am cunoscut si m-am supus lui, dupa care l-am slujit din
rasputeri, nu stiu cât de „vârtoase” si
cât de „mestere” mi-au fost puterile, dar nu m-am crutat. Cine se încumeta si îl
tin baierele o ia, de nebun, dupa maiastra aceea.

Autoportret

Sunt un om normal. Pasnic si prevenitor. Melancolic, cu puseuri de veselie. Rezervat si tacut: placerea mea fiind
sa-i ascult pe altii, nu pe mine. Permisiv
si iertator. Un bun familist: cu o casnicie durând de peste patruzeci de ani. Respectuos, sincer si recunoscator. Maleabil si tolerant. Timiditatea mea funciara, mostenita de la parinti si transmisa si de mine copiilor, îmi este contrabalansata de o bravada (aparenta, dar „convingatoare”) pe care nici eu nu mi-o explic si care ma salveaza în multe împrejurari delicate (nu în toate, care ar fi minunea?) si ma sustine în fata atâtor lei si paralei, daca ma gândesc bine, în fata tuturor. În situatii firesti însa si în relatiile cu oamenii obisnuiti, ca mine, nu am nici un fel de complexe. În schimb, daca timiditatea asta reusesc s-o mai îmbrobodesc, cu modestia mea nu e de
saga. Nu vorbesc de o modestie care sta bine oricui, ci de una absurda, sinucigasa. Care nu mi se trage de la parinti, ci de la Apostolul Pavel. O smerenie dusa pâna
la ultimele consecinte, care, cel putin pe spatii si durate mici, ma „condamna” la conditia de perdant. Nu sunt de invidiat
si nici de înteles. Multi se mira de ce, pentru un merit sau altul, nu pretind nici o rasplata ori laude, de ce, dintr-o ocazie favorabila, nu trag foloase, de ce refuz cu obstinatie sa fiu „miruit” cu functii, de ce ma complac într-o saracie injusta… Uite-asa! Treaca-mi altii înainte si bucura-se ei de bunurile toate. Am si eu bucuriile mele, simple si destule, alea care or fi fiind. Iar daca râvnesc la pasarea aceea maiastra, pun la bataie însusirile cu care am fost învrednicit si din care îmi fac un titlu de glorie: osteneala de elefant, înca
patânarea de catâr, rabdarea de camila.

Viorel Dianu

Viorel Dianu

BIOGRAFIE

Ma citeste...

Archives

Viorel Dianu: Cântarea Patriarhului - comentarii

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Sumar

Reviste - colaborari

Crezul artistic

Autoportret