Viorel Dianu: Cântarea Patriarhului - comentarii

Eugenia Ţarălungă - BREVIAR EDITORIAL
• Cântarea Patriarhului‚ de Viorel Dianu, Editura Vinea, 2009, 200 pagini. Aflat la cel de-al cincilea roman, din cele 11 volume de proză ale sale, Viorel Dianu seduce prin cărţi de o mereu surprinzătoare duioşie şi înţelegere a firii umane, a marilor teme prin care ne definim, în literatură sau în viaţă – iubirea de dincolo de vârste, bătrâneţea ş.a.m.d. De moarte nici nu poate fi vorba (decât strict în varianta motto-ului din Cântarea Cântărilor, „Că iubirea ca moartea e de tare”), cartea fiind o teribilă celebrare a vieţii, a copilăriei, privite prin ochii unui „Patriarh”, Gaghel Ivoreanu, cu care zeii amorului au fost îngăduitori cu asupra de măsură! Florin Mihăilescu ne asigură, pe coperta a patra, că romanul de dragoste al lui Viorel Dianu „reprezintă totodată o meditaţie aprofundată asupra destinului şi condiţiei umane. Prin buna asimilare a tradiţiei epice şi limpiditatea stilului, prin echilibrata ori discreta notă de modernitate, ca şi prin caracterul său poematic, Cântarea Patriarhului constituie dovada celei mai autentice vocaţii creatoare”.

Viorel Dianu: Cântarea Patriarhului - comentarii

Cântarea Patriarhului

“Lucrurile” cu adevărat importante nu se schimbă. Chiar dacă înfăţişarea lor se colorează, se pudrează cu aerul noilor vremuri, miezul rămâne acelaşi. Viorel Dianu (n. 16.06.1944, Stoileşti – Vâlcea) ne aduce în formă literară marile teme ale antropologiei filosofice: ce este omul, cine l-a creat, ce sens are viaţa sa, cum se poate salva etc., întrebări care îi asigură actualitatea.
Cântarea Patriarhului, cel mai nou roman al său, al unsprezecelea, apărut în 2009, la Editura “Vinea” din Bucureşti – reuşeşte o armonioasă împletire între autohton şi universal, între arhaic şi modern. Autorul îşi ancorează bine subiectul în cele trei feţe ale timpului, lăsând cititorului un drum clar trasat, pentru a înţelege cum trebuie să se petreacă faptele. Este aleasă partea frumoasă, liniştită, echilibrată şi luminoasă a vieţii. Autorul îşi propune să înalţe, să aducă omul dinaintea cărţii la mărimea personajelor sale. Din acest unghi trebuie privit şi acel imprevizibil-previzibil al romanului.
Pe scurt (dar aşa nu spunem mare lucru), avem prezentată biografia familiei Ivoreanu, patronată de Gaghel, aflat în pragul unui secol de viaţă şi arătând asemenea unui “patriarh din Scripturi”. În acelaşi timp, se poate spune că această prezentare reprezintă un pretext, deşi personajele sunt bine conturate pentru ca autorul să înfăţişeze un etos, un mod de a fi ca alternativă la ceea ce se prefigurează în societatea actuală referitor la valori, familie, relaţia cu transcendentul. Gaghel este eroul romanului: un aer donquijotesc la care se adaugă sfătoşenie, înţelepciune, aşadar, până aici – apolinic, fără ca latura dionisiacă să fie amputată; o anumită vitalitate debordantă, uneori până la burlesc. Totuşi, latura apolinică este preponderentă.
Într-un mod cât se poate de convingător, centagenarul Gaghel este prezentat ca un izvor de tinereţe. Ideea că sufletul nu are vârstă (doar lupte şi experienţă) este descrisă prin referirea la relaţia dintre Gaghel şi strănepotul său, Ducu: Aşa îi plăcea lui cel mai mult, aşa se simţea pe deplin în apele sale, aşa era fericit. Când se aflau în doi: numai el cu băiatul. Acasă, ori, mai cu seamă, când plecau la plimbare. Şi se ţineau de mână, încălziţi de fluidul imperceptibil al sângelui, şi mergeau cumpătat pe cărare în cadenţa înţelepţilor, şi vorbeau acelaşi limbaj, de se înţelegeau întru totul. Atunci sufletele lor rezonau: el se furişa în mintea copilului, copilul se strecura în meandrele minţii lui, şi îşi puneau întrebări simple şi fundamentale, la care îşi răspundeau direct şi neprefăcut, şi nu mai terminau povestea mirabilă sau, terminând-o, exista obligatoriu alta care să-i succeadă.
Personajul, ca şi întreg romanul, este luminos, lumea sa aparţine acelui spaţiu “nici bun – nici rău”, însă cu faţa îndreptată spre Bine. Acesta este principiul inerent sau forma interioară care îi dă consistenţă, ordine. Frumuseţea şi claritatea construcţiei narative nu are nimic de-a face cu rigiditatea. Personajele sunt parcă vecinii, rudele, colegii de serviciu, invitaţii care îţi trec pragul. Autorul stăpâneşte o tehnică cinematografică de redare a mişcării. Memoria involuntară şi paralelismul folosesc la închegarea imaginii unei lumi, dar Viorel Dianu nu abuzează de ele. Nu oboseşte şi nu plictiseşte. Aflăm pe parcursul cărţii un umor discret şi în acelaşi timp cât se poate de prezent (Erau doamnele Olariu şi Netejoru. Ele veniseră la petrecere desperecheate: bărbatul celei dintâi, trimis de firmă, era plecat la o specializare de două luni în Germania, iar bărbatul celei de a doua plecase de acasă de tot, să se specializeze în alt menaj).
Iradiază cu multă forţă un lirism de mare frumuseţe, de unde rezultă o împletire stilistică a naraţiunii cu poezia, atât ca mijloc natural de exprimare a autorului, cât mai ales ca predilecţie pentru lirismul de factură biblică, în special al Vechiului Testament. Cântarea cântărilor oferă un fundal aparte pe care se derulează viaţa umană. Semnificaţiile prezente aici creează muzicalitatea ce răzbate în surdină în viaţa omului. Însă, mereu atrage atenţia Gaghel: trebuie să deschizi ochii să vezi, să-ţi ascuţi auzul să înţelegi. Leacurile vieţii sunt peste tot, ele se află la îndemână şi numai orbirea noastră este de vină pentru nereuşite.
Se remarcă în mod special reflecţia despre condiţia umană. Iată un frumos exemplu, unul dintre multele presărate la momentul potrivit în acest roman: Asta pe care am să v-o spun nu e de râs, ci de cugetatat. Ascultaţi! Omul are două posibilităţi: să se nască la oraş sau la sat. Dacă se naşte la sat, are două posibilităţi: să apuce pe calea învăţăturii, ca să ajungă domn, ori să fie luat la armată. Dacă e luat la armată, are două posibilităţi: să fie lăsat la vatră ori să fie trimis pe front. Dacă e trimis pe front, are două posibilităţi: să scape cu viaţă ori să moară de un glonţ. Dacă moare de un glonţ, are două posibilităţi: pe mormântul lui să crească flori sau să crească scaieţi. Dacă pe mormântul lui cresc scaieţi… Are două posibilităţi…, intonară cei trei în cor. Niet! Atunci nu mai are nici o posibilitate… E o soartă vitregă, totuşi. Care are un capăt. Şi una mai norocoasă are un capăt: mai devreme sau mai târziu murim, nu? Dar să se îngrijească cineva să ne sădească flori pe mormânt…
Simbolistica este abundentă, iar un loc aparte îşi găseşte mistica nunţii, în care se întâlnesc uniunea, jertfa, bucuria. O carte despre viaţa ca o cântare a cântărilor, ca imn, operă, despre exil în sânul propriului popor, despre naşterea unei comunităţi şi o frescă (în note critice, dar fără un scepticism de tip distructiv) a societăţii româneşti contemporane. Toate acestea denotă experienţă, stăpânirea mijloacelor narative, un bun simţ al echilibrului exprimării, imaginaţie; într-o sintagmă: energie creatoare. Nu este cazul, în acest context, să realizăm un portret al autorului. El este răsfrânt în personajele sale.
( Alexandru Mărchidan: “Forum – V” Nr.3-4 (12-13), 2009)