Viorel Dianu
După ce trenul îi urnise într-un târziu din staţia Prunişor, pe la miez de noapte, îi hurducase pe drumul de fier cinci zile până la destinaţie; zile care nu li s-ar fi părut neapărat lungi, cum nu ţi-ar părea lungi chiar cincizeci, când cunoşti scopul şi limanul călătoriei, or ei ce cunoşteau? Nimic. trăiau exclusiv psihoza: Siberia! Încât nu doar zilele cu nopţile alea fuseseră exasperante, ci orele şi clipele înseşi, pentru care se rugau necontenit să se sfârşească. Şi nu se mai sfârşeau. Trenul lor, neputând fi încadrat în nici un orar, mergea absolut haotic, ca să nu dea peste cap traficul feroviar şi mai ales să nu stârnească vâlvă în ţară. Staţiona nopţile prin halte îndepărtate de localităţi, pe la cantoane izolate în câmpie, sau la semnale de la marginea gărilor. Iar cerinţele trupeşti nu ţineau cont: sete, foame, nevoi… Nevoile – în vagoane, laolaltă cu animalele. Oprea trenul după fiecare?... Încă din prima zi, cei mai mulţi îşi isprăviseră alimentele, dacă le avuseseră. Şi: „Ne flămânzesc copiii, murim, daţi-ne demâncare!” ţipau prin staţii la securiştii şi autorităţile care fojgăiau de-a lungul peroanelor. Coborau militarii de pază şi umpleau sticlele cu apă de la cişmele şi li le aduceau să-şi potolească baremi setea. Mai pe urmă, când lumea prinsese de veste despre exod, venea de le împărţea legături cu merinde, care i-au salvat. Drept mulţumire, şi ei le donau femeilor miloase haine, sau, disperaţi că nu ştiu încotro sunt căraţi şi că nu vor mai apuca să se întoarcă din cel surghiun, le dăruiau, spre aducere aminte, obiecte de acasă, tablouri, veselă… După vreo două-trei zile – consecinţa unui ordin superior desigur –, au apărut şi surorile de la Crucea Roşie, distribuind medicamente celor bolnavi sau colete cu pâine şi marmeladă, sandviciuri, biscuiţi, căni cu ceai şi cu lapte praf. Nu pomeniseră până în vara aia ce e laptele praf. Apucaseră să vadă. Era bun, puteau face zâmbre? În Caracal, o femeie le-a aruncat pe podina vagonului două chite de cireşe. Alea cireşe odată! Ca părinţi, s-au bucurat de ele doar cu ochii, nu le-au gustat; copiii le-au legumit una câte una. De altfel, ei, Ivorenii, nu se atingeau nici de bucatele din pachete, care mergeau numai la familia basarabencei. I-ar fi răbdat sufletul să se înfrupte din pomană când aveau al lor? Şi chiar din ce aveau al lor, ar fi putut înghiţi fără să le dea şi fraţilor întru suferinţă, ori soldatului, un creştin şi el? Din toate îi îndemnau să ia: untură să ungă pe pâine, cu ceapă sărată zdrobită în pumn, carne pecie, trandafiri… Până au început să taie din găini – căci se prăpădeau de zăduf, cum le-au murit altora pe capete – şi prepara Tina ciorbe şi fripturi. Trai pe vătrai! Apoi a venit şi laptele. Dincolo de Roşiori a fătat Joiana. Nu i-au căzut bine la starea ei zdruncinăturile drumului: a fătat din vreme şi greu. Mugea biata de săltau roţile de pe şine, mai-mai să deraieze trenul. Gaghel a sărit s-o ajute. A aprins lampa, fiindcă s-a întâmplat tot într-o noapte, a cercetat situaţia, îmhî, şi-a vârât mâna în născătoarea vitei să apuce viţelul de copite, că era aşezat cu picioarele de dinainte sub bot, şi l-a tras afară. Greu! În schimb au avut lapte după asta, din cel adevărat, iar câinele s-a înfruptat cu placenta. Joiana a avut parte la rându-i de fân, să rumege pe îndestulate, şi de apă să se adape, să-şi reumple deşertul din foale. Soldatul, luminându-se cu ce inşi are de-a face, că nu coceau planuri de evadare, le-a dat slobozenie, lui Gaghel şi băiatului cel mare, să coboare cu găleata şi cerga să aducă apă şi nutreţ, când a oprit trenul la un canton, în apropierea căruia se întrezărea o fântână cu cumpănă şi, mai încolo, se ţuguiau nişte căpiţe. S-a prelins printre picioarele lor şi Mark şi a lipăit din jgheab cât i-a trebuit. După ei, au năvălit din vagoane alţi şi alţi bărbaţi, care aveau boi şi cai de hrănit şi adăpat. Toţi au cărat apă cu ciubărele şi fân cu spinările încărcate; au furat, ce mai calea-valea. Proprietarii fâneţelor i-or fi afurisit, însă Dumnezeu i-a iertat, pentru că păcătuiau ca să nu moară. Dimineaţa, Tina le-a turnat apă într-un castron şi păsărilor, să le mai învioreze din toropeală. Dar fericirea cea mare a trăit-o Sebastian, când s-a trezit şi a descoperit viţelul, pe care l-a adoptat pe loc ca tovarăş de joacă.
În triaj, la Chitila, au făcut o escală mai lungă, de la amiază până seara. Militari, oficialităţi şi miliţieni în gară – puzderie. Au înţeles că e un punct de cotitură. Li s-a îngăduit să iasă din vagoane, să se mai dezmorţească. Oricum, paza era severă: la cişmea,
la privată, pe platforma staţiei, peste tot. Dar îşi mai deznodau oasele şi îşi puneau în mişcare sângele, se mai minunau de lume. Erau ţinuţi totuşi departe, li se interzicea să intre în vorbă cu oamenii. Nu puteau afla nimic în plus faţă de ce ştiau. Doar ce le scăpau tot soldaţii.
- Aici vi se decide soarta.
- În ce fel?
- Unde vă vor duce.
- Şi?
- La capătul ţării, peste Nistru, şi de acolo în Siberia, la capătul pământului…
Alţii, mai hâtri, arătându-le casele boiereşti de peste calea ferată, îi amăgeau:
- Uite, vile ca astea vă vor da vouă.
Când i-au pornit iarăşi la drum şi au văzut că sunt scoşi din Bucureşti şi îi afundă în câmpie, şi-au îngropat definitiv speranţele: într-adevăr, unde şi-a înţărcat dracu copiii îi vor duce… Tranca-tranca, o noapte întreagă. I-au oprit în zori într-o staţie. Obloanele, hur-hur!, în lături, de la un capăt la altul al trenului. Vagonul lor nimerise în dreptul unor grămezi de pietriş.
- Ce gară e aicea?
- Coborâţi, coborâţi repede!
- Doar oamenii?...
- Cu totul.
- Iar vaca?
- Vă aduc băieţii o podişcă. Daţi-vă mai întâi jos bagajele.
Rămâneau în România, slavă Domnului, nu-i mai deportau în Rusia. Şi-au descărcat lucrurile, ajutaţi şi de soţii Gorjanu, şi le-au târât la şosea, în spatele gării, după care Gaghel s-a întors să aducă şi vaca. Erau în Ciulniţa. Roiau fel de fel de organizatori în sus şi în jos, armată, securitate. Şi în drum: căruţe, camioane, tractoare cu remorci…
- Voi, cu buclucurile pe care le aveţi, alegeţi-vă o căruţă! le zice un instructor. Vaca o trageţi de funie.
Localnicii îşi zgâiau ochii la ei, mirându-se că vorbesc româneşte şi sunt îmbrăcaţi cu straie ca ale lor.
- Nu sunteţi coreeni? i-a întrebat cel cu atelajul. Că nouă aşa ni s-a spus.
- Da de unde coreeni? Suntem români, expulzaţi din Banat şi Oltenia. În noaptea de Rusalii ne-au ridicat.
Căuta căruţaşul la el neîncrezător.
- Lăsaţi discuţiile, încărcaţi şi plecaţi! Repede, repede… îi zoreau grangurii ăia.
Au îngrămădit calabalâcul în car, aidoma ca în Fântâna Domnească, plus boccelele tovarăşilor de vagon, Tina cu fetiţa Gorjenilor s-au cuibărit între cilimuri, iar Sebastian s-a aşezat la coada căruţei, cu viţelul în braţe, să se ţină vaca după el, că nu avea dânsa nevoie de funie. Ceilalţi au rămas de bună seamă să meargă pe picioare. Au înaintat pe şoseaua spre Constanţa vreun kilometru şi, brusc, au cotit-o la dreapta, direct printr-un lan de porumb, după nişte urme de roţi. Destul de ciudat.
- Vasăzică nu sunteţi coreeni?
- Nu, bre.
- Atunci, elemente duşmănoase ale regimului, indivizi periculoşi…
- Nici pomeneală. V-au împuiat capul cu bazaconii. Toţi cei trambalaţi încoace suntem nevinovaţi. Doar că li s-a pus pata pe noi ălora din conducere.
- Hm!
Au ţinut-o aşa încă vreo şase kilometri, până au intrat într-o cultură de bumbac. Nu vedeai înainte şi în laturi nici o localitate, cât răzbăteai cu privirea. Unde îi mânau? În direcţia în care apucaseră, taman la Dunăre, erau Călăraşii… Când, dintr-o dată, opresc.
- Aici! îi anunţă căruţaşul, sec.
Nu-şi credeau ochilor şi urechilor.
- Cum aici, în Câmpia Bărăganului? se miră Tina.
- Aici am ordin să vă transport.
A sosit îndată şi coloana de camioane, tractoare cu remorci şi căruţe. În mijlocul convoiului, lăbărţat pe sute de metri, se afla un autoturism de teren cu prelată cauciucată, din care au descins doi ştabi, încadraţi de miliţieni cu arme automate pe piept. Li s-au alăturat într-un minut alţi activişti şi ofiţeri, coborând din cabinele maşinilor. Văzduhul se umpluse de o pâclă compactă de praf care te orbea şi te înăbuşea. Iar pe jos, tulpini sfrijite de bumbac şi spini ţepoşi, Colţu Babei.
- Haida, haida, debarcarea! au răsunat poruncile oficialilor. Veniţi după noi, s-au împărţit unul câte unul pe familii.
Ei, Ivorenii, au fost preluaţi şi conduşi de un responsabil lângă un ţăruş. Erau ţăruşi înfipţi pe câmp, la distanţe, în lungiş şi în curmeziş.
- Uite, ăsta e locul vostru, le arată mahărul cu şapcă un par pe care însemnează cifra 7. Cincizeci de metri în adâncime, cincizeci de metri în lăţime… Aici să trăiţi şi să vă înmulţiţi ca iepurii! conclude el în derâdere, rânjind spre burta dolofană a Tinei.
Scurt şi lămurit. Nu au stat să-i dăscălească nici pe ceilalţi mai mult, au suit în maşini, lăsându-i în paza jandarmilor, şi au făcut calea întoarsă, cu atelajele în urma lor. I-au părăsit acolo, cu ochii în soare.
Când te ia cu leşin, aluneci pe un scaun, pe un pat, sau pe pământul gol. Însă pământul de sub tălpile lor era atât de ostil, că le refuza până şi leşinul. Aşa încât, întărindu-şi genunchii, au rezistat pe picioare. Gaghel şi-a limpezit ochii, preţăluind starea deplorabilă în care se aflau ai lui, şi le-a cerut să se ciuciulească pe sulul unui covor. A cercetat şirul muşuroaielor de cârtiţe ale deportaţilor: nu se învrednicea nimeni să întreprindă nimic, de parcă fiecare îl aştepta pe celălalt să înceapă ceva, să dea un exemplu. Majoritatea se aşezaseră pe bagaje, puţini, pironiţi ca stanele, scrutau dezorientaţi câmpia. Un sentiment de mânie, dar şi de firavă nădejde, domina întregul lagăr: asta nu se poate, căpcăunii ăia încearcă să-i sperie, deci vor reveni şi îi vor transfera într-altă parte, oriunde, însă locul acela să arate cumva, să le ofere un minimum de existenţă. Nu se poate!... Concomitent însă, raţionamentul lor întrucâtva optimist li se năruia sub lespedea iraţionalului depresiv: şi dacă totuşi se poate, dacă tocmai asta li s-a hărăzit?... Cumpănind alternativele, Gaghel nu se iluziona, considerând plauzibilă numai varianta de pe urmă: adică aici vor fi abandonaţi, cum era hotărât de sus, şi nimic mai mult nu le va fi oferit. S-a uitat spre vecinii de la nr. 8, soţii Gorjanu: şi ei stăteau împietriţi, cu privirile rătăcite în pustiu. Dacă se lăsa însuşi sedus de deznădejde, era pierdut. „Fă ceva!” l-a îmboldit un glas lăuntric. „Trebuie făcut imediat ceva!” Ce? Imboldul era puternic, însă înceţoşat. Şi-a concentrat atenţia împrejur să i se dezvăluie lucrul salvator. Îi ţiuiau urechile de neputinţă.
- Ce se întâmplă cu noi, Gaghele? a urcat vocea stinsă a Tinei spre el.
L-a derutat întrebarea. Chiar nu ştia ce se întâmplă cu ei, însă lui nu îi era menit în nici un caz să-şi dea în vileag slăbiciunea. Era bărbatul şi tatăl.
- Dragilor, viaţa e înşurubată în greutăţi, iar noi nu avem voie să ne lăsăm doborâţi.
- Nu avem voie să ne lăsăm doborâţi? l-a scormonit Tina. De o săptămână suntem zdrumicaţi pe drum în vagoane de vite, astăzi e duminică, 24 iunie, Ziua Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, lumea e la biserică, iar noi, aici în pustă, atât de năpăstuiţi!
Atunci i s-a relevat fapta pentru care primise imboldul şi n-o desluşea. Temeiul însufleţitor, nu doar pentru ai lui, ci pentru toată colonia. S-a apucat să smulgă tulpinile ţepoase de bumbac şi ghimpii din preajmă şi i-a adunat într-o margine. S-a apropiat de bagaje şi a căutat lada cu scule, din care a luat ciocanul şi un cui. S-a dus şi a bătut cuiul în par, dedesubtul numărului 7. Apoi s-a întors la bagaje, a umblat după un pachet anume, l-a găsit şi l-a desfăcut. A scos de acolo icoana cu chipul Mântuitorului, pe care a aninat-o în cuiul din stâlp. A desfăşurat şi un covor dinaintea stâlpului.
- Da, e duminică dimineaţa, iar noi ne aflăm aici, teferi şi sănătoşi, sub acelaşi cer ca acasă. Se cuvine dar să îngenunchem şi să înălţăm o rugăciune lui Dumnezeu.
(Fragment din romanul Cântarea Patriarhului)
Referinţe critice:
Preocupat de stări şi comportamente insolite, Viorel Dianu (Revelaţie în do minor, Ed. Scrisul Românesc) reuşeşte în povestirile de dimensiunile unor schiţe să facă veritabile radiografii ale unor cazuri de abatere de la firesc, interesante ca motivaţie şi semnificaţie, în care materia epică are avantajul de a fi constituită din ipostaze care îngăduie concentrarea naraţiunii şi de a rămâne mereu „deschisă” şi, deci, sugestivă. Insolitul stărilor şi al comportamentelor se prezintă într-un registru destul de larg, incluzând motivaţii din seria socialului, a psihologicului ori a eticului, exprimate într-o formulă ce aliază descripţia realistă cu alegoria şi simbolul. Indiscutabil, formula schiţelor bazate pe interferenţa unor procedee „realiste” cu altele din recuzita „fantasticului” literar, a descrierii de comportament cu sugestia prin simboluri, în fine, a epicului pur cu poeticul (liricul) avantajează proza lui Viorel Dianu.
(Laurenţiu Ulici: „România literară” nr. 42, joi 18 octombrie 1979)
În romanul lui Viorel Dianu, „Suplinitorul”, publicat de „Cartea Românească” – 1986, se insinuează prin personajul Nicolae Limona, după toate probabilităţile în premieră, trăsăturile unui tip posibil: profesorul suplinitor. Desigur, arta de a crea personaje tipice nu este nouă. Prozatorul are ştiinţa alegerii unor atare situaţii, din care chipul lui Nicolae Limona iese foarte conturat. Şi alte personaje au conţinut pregnant, fiind create cu aceeaşi metodă exactă, realistă, ca şi Limona. Roman tradiţionalist, „Suplinitorul” este o „felie de viaţă”, termen propriu pentru opţiunea tematică şi modalitatea de transfigurare artistică a realului. Viorel Dianu nu-şi permite să experimenteze. Originalitatea sensibilă a cărţii constă în primatul suplinitorului ca personaj în romanul actual.
(Ioan Lascu: „Ramuri” nr. 5 (275), 15 mai 1987)
Romanul „Suplinitorul” (Editura Cartea Românească, 1986) este o paradă a dascălilor în contextul zilelor noastre. Micile şi marile vanităţi etern umane generează conflicte ce produc mutaţii de esenţă în mentalitatea şi sufletele oamenilor. Pe Viorel Dianu nu-l reţine spectacolul în sine al abjecţiei umane, ci traiectoria iniţiatică străbătută de personajul său, Nicolae Limona. Paralel cu avatarurile protagonistului, romanul configurează o imagine caleidoscopică a lumii învăţământului. Autorului îi reuşesc mai ales scenele colective. Sunt descrise memorabil întâlnirile de la inspectorat în preajma acordării suplinirilor, demonstraţia de 23 August, integrarea absolventului în comuna unde a fost repartizat, atmosfera unei şcoli în timpul inspecţiilor, serbarea majoratului şi a Zilei învăţătorului. O tipologie umană variată, acţiunea antrenantă, mobilitatea tehnicilor narative şi dialogurile vii susţin un eşafodaj romanesc viabil. Citind romanul lui Viorel Dianu cu ochii profesorului, nu ai nici o clipă impresia de inautentic şi nu-ţi rămâne decât să speri că autorul va da dovadă de perseverenţă, urmat şi de alte condeie, spre a umple un spaţiu destul de gol în spaţiul literaturii actuale.
(Melu State: „Luceafărul” nr. 21 (1306), sâmbătă 23 mai 1987)
Cea de-a patra carte a prozatorului şi, totodată, al doilea roman („Crucea perpetuă”, Editura Semne, 1995) este consacrată odiseei fraţilor Călărăşanu, care, supuşi unor cazne mitologice, se întorc peste ani în satul natal, aducând cu ei crucea de marmură pentru mormântul mamei lor, la parastasul de şase săptămâni. Pe drum, cei trei „băieţi” de altădată, fiii risipitori ai aşezării Bârseni, întâmpină toate dificultăţile imaginabile, natura supunându-i unei extraordinare presiuni punitive odată cu mereu amânata întoarcere acasă. Fabula recuperării este evidentă: cei trei sunt „pedepsiţi” pentru vina de a se fi rupt de matricea lor sacră şi, de aceea, numai prin ispăşire se pot purifica. Iar această ispăşire presupune reîntoarcerea la valori uitate, ”fiecare gândind la propria taină, contopită în taina fremătătoare a existenţei întregi”. Locul acesta se află bine ascuns… „În inimi, sus.”
(Dan-Silviu Boerescu: „Luceafărul” Nr. 44 (253), Miercuri 13 decembrie 1995)
Alegându-şi o temă (în sensul poeticii tradiţionale), Viorel Dianu, în noul său roman, Crucea perpetuă, dezvoltă un aspect concret-general, de o mare acuitate, din realitatea socio-psihologică imediată, dar şi permanentă ca situaţie dată. Prozatorul Viorel Dianu se manifestă ca un romancier realist obiectiv. Drumul crucii de marmură albă, transportată pe capota autoturismului este şi real şi în acelaşi timp simbolic. Pe parcursul naraţiunii, romancierul reconstituie prin stilul indirect liber, prin memoria personajelor, mai ales a lui Adrian, dar şi prin vocea directă auctorială, destinul unei familii de la ţară, în ultimele câteva decenii. O temă gravă, precum se dovedeşte cea asumată şi dezvoltată de Viorel Dianu în romanul Crucea perpetuă, din punct de vedere naratologic am putea-o încadra în categoria pe care Gerard Genette o numeşte „povestire factuală”. „Crucea perpetuă” atestă şi în sens propriu şi în cel simbolic o realitate transformată în romanesc, care se reţine prin acuitatea, realismul şi onestitatea scrierii.
(Mircea Moisa: „Ramuri” Nr. 4-5-6 (959-960-961), aprilie-mai-iunie 1996)
Romanul lui Viorel Dianu, „Înălţarea” (editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1996), vine în prelungirea tumultuosului ficţional al Revoluţiei şi se poate constitui într-un notabil „roman al provinciei”, provincie surprinsă prin ochii unui profesor de liceu aparţinând, mutatis mutandis, acelei categorii dostoievskiene de „umiliţi şi obidiţi”. Descrierea ritualurilor provinciei aflată la sfârşit de „epocă de aur” se confundă cu investigarea tribulaţiilor definind destinul unei categorii precis delimitate: intelectualitatea provincială, lumea profesorilor de liceu, cantonată în perimetrul conformist şi lipsit de orizont al unui învăţământ dirijat mai degrabă după precepte feudale, consemnate minuţios în succesiunea lor degradantă de către prozator.
Viorel Dianu, pe urmele a ceea ce George Călinescu definea ca „mic romantism provincial şi rustic”, reabilitează o tipologie – aceea a inadaptatului. Mihai Abur e mai aproape de eroii lui Brătescu-Voineşti şi de cei sadovenieni, decât de revolta anarhizantă a tinerilor furioşi englezi. Eroul lui Viorel Dianu e un Andrei Rizescu contemporan – incapabil să tranzacţioneze cu propria conştiinţă, sedus de fantasma unei justiţii de neatins în categoria cotidianului. Lumea în care trăieşte este contestată, dar această contestare nu cuprinde germenii unui efort constructiv, eşecul existenţial decurge din incapacitatea structurală de a stabili o corespondenţă între congruenţa de cristal a conştiinţei şi iregularitatea realului.
Cititorul beneficiază de lectura unui roman plasat în coordonatele estetice ce îl validează pe deplin.
(Ioan Stanomir: „Luceafărul” Nr. 27 (326), Miercuri 16 iulie 1997)
În cea de a şasea carte, Viorel Dianu este un prozator în toată puterea cuvântului. Iubirile sale alese sunt: Adina, Agata, Anda, Aurora, Claudia, Elena, Felicia, Gabriela, Gita, Irina, Ligia, Magda, Octavia, Olga, Vera şi Zenaida. Toate aceste nume sunt tot atâtea poveşti de dragoste, una mai frumoasă şi inefabilă decât cealaltă, pentru că autorul ştie să surprindă mai ales sufletul feminin în cele mai inedite ipostaze, la toate vârstele şi în cele mai delicate situaţii.
Viorel Dianu este un prozator de aleasă vocaţie, cu un puternic simţ de observaţie şi de expresie rar întâlnită, ajuns la o maturitate artistică incontestabilă. El face parte din familia marilor creatori, cei pentru care scrisul este mai mult decât o simplă profesie – o aventură, pur şi simplu extraordinară!
(Matei Gavril Albastru: „Iubiri alese” – coperta a IV-a, Editura România Press, 1998)
Roman simplu şi puternic, „rusesc”, despre drama a doi părinţi, George şi Olimpia Pietreanu, al căror fiu, Bogdan, este distrus de dragostea fanatică pentru o femeie de joasă extracţie, Puica. Părinţii, oameni de modă veche, conduşi în ceea ce fac de simţul datoriei şi de bunăcuviinţă, sunt dezarmaţi în faţa maleficei lor nurori, care are ceea ce Marin Preda numea „neobosita inventivitate a tipului infect”. Ei continuă să-şi iubească fiul – mankurt-izat – cu devotament şi duioşie. Prozatorul descrie această iubire în cuvinte răscolitoare, fără să transforme totuşi drama în melodramă.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi ne atrage atenţia asupra lui Viorel Dianu şi ne face să ne simţim vinovaţi pentru că nu i-am citit cărţile anterioare: volumele de proză scurtă Revelaţie în do minor, 1979, Apoteoza Meşterului, 1984, Iubiri alese, 1998, Ochiul Demiurgului, 1999, Şapte, care mai de care, 2000 şi romanele Suplinitorul, 1986, Crucea perpetuă, 1995, Înălţarea, 1996.
(Alex Ştefănescu: „România literară” Nr. 36, 15-21 septembrie 2004)
Un roman clar şi puternic despre eşec şi banalitatea/vulgaritatea cotidiană scrie Viorel Dianu, prozator cu multă experienţă, aflat acum, cu Bucuraţi-vă şi vă veseliţi (Editura Vinea, 2004), la al optulea volum. Titlul, antifrastic, ascunde un story al rostogolirii, ai zice iraţionale, deşi fără nimic „senzaţional”, dinspre zona comensurabilului social şi tihnei domestice spre coşmar şi apoi tragedie. Cele două imperative din generic, din retorica sacră, stau pe buzele unei familii îndoliate de pierderea fiului preferat, după un traseu al acestuia năucitor logic, dar atât de inteligibil în datele sale omeneşti. Nimic forţat în istoria prăbuşirii premature a unui destin, nimic emfatic, doar gesturi şi replici montate, firesc, în caruselul vieţii. Secvenţele, concepute în tempo rapid, au calităţi filmice indiscutabile. Viorel Dianu scrie despre disoluţia unor valori coerente, confruntate cu neputinţa în faţa spiritului primar agresiv, cu expresia lui Preda. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi ne pare un roman pe tema posibilităţii şi continuităţii bravadei în faţa inevitabilului, fatalităţii şi, în general, a celor ce violează un cod în virtutea căruia s-a format o personalitate. Sigur este că lui Viorel Dianu îi reuşeşte un roman frust, cumpănit ca structură, o proză care aduce bine cu o mărturie detaşată, axată pe funcţia expiatorie a sacrificiului parental.
(Gabriel Coşoveanu: „Luceafărul” Nr. 16, Miercuri 27 aprilie 2005)
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), al patrulea roman al lui Viorel Dianu, se remarcă printr-un epic dens, cu o tramă coerentă, având o evoluţie bine determinată, bazându-se în mare măsură pe diegeză. Metoda folosită este cea realistă, reuşind prin tenacitatea observaţiei, prin caracterul reflexiv, analitic al textului, printr-o pătrunzătoare implicare afectivă, dar şi prin obiectivitate auctorială, să realizeze un epic cu un grad mare de verosimilitate, tensionat, înscris clar în coordonate arhetipale. Se încadrează astfel, perfect, în canoanele literaturii autenticiste.
Stilul aplicat, exact, lipsit de aventuri tehnice, îl înscrie pe autor într-o direcţie tradiţională, venind dinspre Slavici şi Rebreanu, nu lipsit însă de rafinament analitic, de alegorii, de coduri psihanalizabile, de simboluri fundamentale.
Autorul este un specialist al relevării amănuntelor, al faptelor simple, comune dar profund umane, având un stil poate excesiv de exact, de ferm, în bună măsură enunţiativ, ca şi cum ar recurge la un jurnal riguros, atent să nu greşească vreo iotă din adevăr, dar tocmai această formă de ascetism, asemănătoare comunicării cu Dumnezeu, se potriveşte tragismului temei tratate.
Fluiditatea perfectă, curgerea neezitantă a naraţiunii dau romanului forţă, fac drama lui pătrunzătoare şi fatală. Traseul epic şi stilistic este consecvent, fără scăderi de nivel. Lipseşte patetismul, artificiul stilistic. De aceea cartea apare ca o spovedanie, ca o purificare. Autorul este, în primul rând, un povestitor remarcabil, conducând epicul cu total profesionism.
Poveste copleşitoare, cutremurătoare, având o încărcătură sufletească, umană, greu de suportat fără o mare credinţă, fără o suferinţă asumată ca voinţă mai presus de oameni, ca împăcare, Bucuraţi-vă şi vă veseliţi este cartea destinului (literar) al lui Viorel Dianu.
(Paul Aretzu: „Ramuri” Nr. 7-8, iulie-august 2005)
Un loc al sublimităţii spiritului. Acesta este Cişmigiul din cartea lui Viorel Dianu, Cişmigiu for ever, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006. Pentru că totul, toată întâmplarea mirabilă revendică Cişmigiul. Cele şapte povestiri deschid un univers mirific, un paradis modern, citadin. Parcul este totul, Cişmigiul sublimează avatarurile paradisului, de la bucata de natură conservată între zidurile cetăţii, până la locul de preumblare în distincţie şi rafinament pentru adulţi, de joacă pentru copii. Ca să devină un paradis, se mai impune încă o vamă, aceea a transplantării – fir cu fir, copac cu copac, izvor cu izvor – în idealitatea imaginarului.
Atmosfera din Cişmigiu for ever este , indubitabil, de rai. Numai că intrările în Cişmigiul lui Viorel Dianu cern doar suflete alese. Dacă nu cumva intrarea însăşi comportă atributele lustraţiei, metamorfozei benefice prin activarea acelui colţ de rai din forul interior al fiecăruia. Toată meschinăria vieţii fojgăie înafara zidurilor nevăzute. Răul nu are fiinţă, el parazitând doar binele existent într-un Cişmigiu pentru totdeauna.
(Petru Pistol: „Argeş” Nr. 1 (307), Ianuarie 2008)
