OPERE COMPLETE DEFINITIVE

Editura Virtual 2010:

1. CÂNTAREA PATRIARHULUI - roman, 15 noiembrie
2. APOTEOZA MEŞTERULUI - proză scurtă, 16 noiembrie
3. BUCURAŢI-VĂ ŞI VĂ VESELIŢI - roman, 17 noiembrie
4. CIŞMIGIU FOREVER - proză scurtă, 18 noiembrie
5. SUPLINITORUL - roman, 18 noiembrie
6. CRUCEA PERPETUĂ - roman, 19 noiembrie
7. ÎNĂLŢAREA - roman, 19 noiembrie
8. IUBIRI ALESE - proză scurtă, 22 noiembrie
9. REVELAŢIE ÎN DO MINOR - proză scurtă, 23 noiembrie
10. ŞAPTE CARE MAI DE CARE - proză scurtă, 23 noiembrie

Viorel Dianu: Cântarea Patriarhului - comentarii

Eugenia Ţarălungă - BREVIAR EDITORIAL
• Cântarea Patriarhului‚ de Viorel Dianu, Editura Vinea, 2009, 200 pagini. Aflat la cel de-al cincilea roman, din cele 11 volume de proză ale sale, Viorel Dianu seduce prin cărţi de o mereu surprinzătoare duioşie şi înţelegere a firii umane, a marilor teme prin care ne definim, în literatură sau în viaţă – iubirea de dincolo de vârste, bătrâneţea ş.a.m.d. De moarte nici nu poate fi vorba (decât strict în varianta motto-ului din Cântarea Cântărilor, „Că iubirea ca moartea e de tare”), cartea fiind o teribilă celebrare a vieţii, a copilăriei, privite prin ochii unui „Patriarh”, Gaghel Ivoreanu, cu care zeii amorului au fost îngăduitori cu asupra de măsură! Florin Mihăilescu ne asigură, pe coperta a patra, că romanul de dragoste al lui Viorel Dianu „reprezintă totodată o meditaţie aprofundată asupra destinului şi condiţiei umane. Prin buna asimilare a tradiţiei epice şi limpiditatea stilului, prin echilibrata ori discreta notă de modernitate, ca şi prin caracterul său poematic, Cântarea Patriarhului constituie dovada celei mai autentice vocaţii creatoare”.

Viorel Dianu: Cântarea Patriarhului - comentarii

Cântarea Patriarhului

“Lucrurile” cu adevărat importante nu se schimbă. Chiar dacă înfăţişarea lor se colorează, se pudrează cu aerul noilor vremuri, miezul rămâne acelaşi. Viorel Dianu (n. 16.06.1944, Stoileşti – Vâlcea) ne aduce în formă literară marile teme ale antropologiei filosofice: ce este omul, cine l-a creat, ce sens are viaţa sa, cum se poate salva etc., întrebări care îi asigură actualitatea.
Cântarea Patriarhului, cel mai nou roman al său, al unsprezecelea, apărut în 2009, la Editura “Vinea” din Bucureşti – reuşeşte o armonioasă împletire între autohton şi universal, între arhaic şi modern. Autorul îşi ancorează bine subiectul în cele trei feţe ale timpului, lăsând cititorului un drum clar trasat, pentru a înţelege cum trebuie să se petreacă faptele. Este aleasă partea frumoasă, liniştită, echilibrată şi luminoasă a vieţii. Autorul îşi propune să înalţe, să aducă omul dinaintea cărţii la mărimea personajelor sale. Din acest unghi trebuie privit şi acel imprevizibil-previzibil al romanului.
Pe scurt (dar aşa nu spunem mare lucru), avem prezentată biografia familiei Ivoreanu, patronată de Gaghel, aflat în pragul unui secol de viaţă şi arătând asemenea unui “patriarh din Scripturi”. În acelaşi timp, se poate spune că această prezentare reprezintă un pretext, deşi personajele sunt bine conturate pentru ca autorul să înfăţişeze un etos, un mod de a fi ca alternativă la ceea ce se prefigurează în societatea actuală referitor la valori, familie, relaţia cu transcendentul. Gaghel este eroul romanului: un aer donquijotesc la care se adaugă sfătoşenie, înţelepciune, aşadar, până aici – apolinic, fără ca latura dionisiacă să fie amputată; o anumită vitalitate debordantă, uneori până la burlesc. Totuşi, latura apolinică este preponderentă.
Într-un mod cât se poate de convingător, centagenarul Gaghel este prezentat ca un izvor de tinereţe. Ideea că sufletul nu are vârstă (doar lupte şi experienţă) este descrisă prin referirea la relaţia dintre Gaghel şi strănepotul său, Ducu: Aşa îi plăcea lui cel mai mult, aşa se simţea pe deplin în apele sale, aşa era fericit. Când se aflau în doi: numai el cu băiatul. Acasă, ori, mai cu seamă, când plecau la plimbare. Şi se ţineau de mână, încălziţi de fluidul imperceptibil al sângelui, şi mergeau cumpătat pe cărare în cadenţa înţelepţilor, şi vorbeau acelaşi limbaj, de se înţelegeau întru totul. Atunci sufletele lor rezonau: el se furişa în mintea copilului, copilul se strecura în meandrele minţii lui, şi îşi puneau întrebări simple şi fundamentale, la care îşi răspundeau direct şi neprefăcut, şi nu mai terminau povestea mirabilă sau, terminând-o, exista obligatoriu alta care să-i succeadă.
Personajul, ca şi întreg romanul, este luminos, lumea sa aparţine acelui spaţiu “nici bun – nici rău”, însă cu faţa îndreptată spre Bine. Acesta este principiul inerent sau forma interioară care îi dă consistenţă, ordine. Frumuseţea şi claritatea construcţiei narative nu are nimic de-a face cu rigiditatea. Personajele sunt parcă vecinii, rudele, colegii de serviciu, invitaţii care îţi trec pragul. Autorul stăpâneşte o tehnică cinematografică de redare a mişcării. Memoria involuntară şi paralelismul folosesc la închegarea imaginii unei lumi, dar Viorel Dianu nu abuzează de ele. Nu oboseşte şi nu plictiseşte. Aflăm pe parcursul cărţii un umor discret şi în acelaşi timp cât se poate de prezent (Erau doamnele Olariu şi Netejoru. Ele veniseră la petrecere desperecheate: bărbatul celei dintâi, trimis de firmă, era plecat la o specializare de două luni în Germania, iar bărbatul celei de a doua plecase de acasă de tot, să se specializeze în alt menaj).
Iradiază cu multă forţă un lirism de mare frumuseţe, de unde rezultă o împletire stilistică a naraţiunii cu poezia, atât ca mijloc natural de exprimare a autorului, cât mai ales ca predilecţie pentru lirismul de factură biblică, în special al Vechiului Testament. Cântarea cântărilor oferă un fundal aparte pe care se derulează viaţa umană. Semnificaţiile prezente aici creează muzicalitatea ce răzbate în surdină în viaţa omului. Însă, mereu atrage atenţia Gaghel: trebuie să deschizi ochii să vezi, să-ţi ascuţi auzul să înţelegi. Leacurile vieţii sunt peste tot, ele se află la îndemână şi numai orbirea noastră este de vină pentru nereuşite.
Se remarcă în mod special reflecţia despre condiţia umană. Iată un frumos exemplu, unul dintre multele presărate la momentul potrivit în acest roman: Asta pe care am să v-o spun nu e de râs, ci de cugetatat. Ascultaţi! Omul are două posibilităţi: să se nască la oraş sau la sat. Dacă se naşte la sat, are două posibilităţi: să apuce pe calea învăţăturii, ca să ajungă domn, ori să fie luat la armată. Dacă e luat la armată, are două posibilităţi: să fie lăsat la vatră ori să fie trimis pe front. Dacă e trimis pe front, are două posibilităţi: să scape cu viaţă ori să moară de un glonţ. Dacă moare de un glonţ, are două posibilităţi: pe mormântul lui să crească flori sau să crească scaieţi. Dacă pe mormântul lui cresc scaieţi… Are două posibilităţi…, intonară cei trei în cor. Niet! Atunci nu mai are nici o posibilitate… E o soartă vitregă, totuşi. Care are un capăt. Şi una mai norocoasă are un capăt: mai devreme sau mai târziu murim, nu? Dar să se îngrijească cineva să ne sădească flori pe mormânt…
Simbolistica este abundentă, iar un loc aparte îşi găseşte mistica nunţii, în care se întâlnesc uniunea, jertfa, bucuria. O carte despre viaţa ca o cântare a cântărilor, ca imn, operă, despre exil în sânul propriului popor, despre naşterea unei comunităţi şi o frescă (în note critice, dar fără un scepticism de tip distructiv) a societăţii româneşti contemporane. Toate acestea denotă experienţă, stăpânirea mijloacelor narative, un bun simţ al echilibrului exprimării, imaginaţie; într-o sintagmă: energie creatoare. Nu este cazul, în acest context, să realizăm un portret al autorului. El este răsfrânt în personajele sale.
( Alexandru Mărchidan: “Forum – V” Nr.3-4 (12-13), 2009)

Povestire

Ruga puţin credinciosului


Ieşiseră din librărie fără să cumpere nimic. Vlada, cea cu banii, stătuse în expectativă toată vremea în colţul din apropierea uşii, lăsându-l pe el, care nu avea în buzunar nici un firfiric, să dea ocol rafturilor şi standurilor cu cărţi, să răsfoiască una, alta, să se uite şi să rămână cu uitatul. Librăresele, atât cea de la casă cât şi supraveghetoarea, nu speraseră nici ele că vor vinde ceva, însă era de parcă nici n-ar fi avut interesul să vândă, aşteptând placide la locurile lor ca el să-şi termine rondul infructuos. Lui Pavel nu i-ar fi displăcut, în orice caz, ca la un moment dat, un moment fast, să fi fost iscodit de vreuna dintre femei, măcar formal, ce doreşte?, caută o carte anume?, era singurul potenţial cumpărător în tot magazinul, şi aşa, folosind pretextul, el să fi condus discuţia spre subiectul gingaş. Căci, dacă de cumpărat nu se hotărâse ce carte să aleagă, în schimb, descoperind în raft propriul roman, ar fi fost interesant să afle câte exemplare adusese editorul lui acolo, câte se vânduseră şi, eventual, dacă putea fi suplimentată oferta.
În discuţia aceea ipotetică, ideea cu suplimentarea ofertei ar fi stârnit indubitabil zâmbete indulgente. Ce suplimentare, domnule?, glumiţi! Să ziceţi mulţumesc dacă scăpăm de ce avem, că ar fi mare minune. Se mai vinde cartea în ziua de azi ca să reînnoim comenzile? Nu vedeţi câţi intră în librărie şi câţi cumpără? A murit literatura.
Faţă cu asemenea răspunsuri şi cu profeţia fatalistă, Pavel se bucura, pe de altă parte, că discuţia nu mai avusese loc şi nu se derula decât în mintea sa. Că nu-şi dezvăluise, inutil şi jenant, identitatea acelor femei, iar încântarea de a se fi văzut pe el însuşi etalat pe o etajeră nu-i fusese astfel ştirbită şi acum şi-o savura pe îndelete în sine.
- Păcat că n-ai mers cu mine să te uiţi şi tu, îi spuse el Vladei când se depărtară de librărie. Era şi Prea Fericitul Iov expus.
- Da?! îi pâlpâi ei o lumină pe chip. De ce nu m-ai chemat?
- Păi, dacă tu eşti aşa de reticentă cu lucrurile astea...
Lumina de pe chipul soţiei se stinse brusc.
- Sunt, fiindcă tu, când te prind cărţile, spumegă sufletul în tine să le ai pe toate.
- Aşa mi-a fost datul.
- Aşa ţi-a fost datul, fie! Şi înţeleg: să scrii. Dar când scrisul nu aduce nici o pricopseală şi nu agoniseşti din el nici baremi cât să-ţi ajungă să cumperi alte cărţi pe care le râvneşti, îţi pui pofta de cumpărat în cui.
Nu purtase o discuţie în librărie cu vânzătoarele, o purtase acum cu Vlada: acelaşi rezultat: bruma de fericire că-şi văzuse romanul în raft se făcuse zob, ca un bibelou fragil căzut de la locul său. Da, era şi cartea lui în librării, dar dacă abia se vinde, cum ar fi insinuat vânzătoarele… Da, scrisese o carte, încă una, dar dacă din scris nu se alegea nici cu praful de pe tobă, cum susţinuse Vlada… Şi într-un caz şi în celălalt: muncă fără rod, muncă de nărod.
Coborau bulevardul spre parc. În dreptul Cercului Militar, Pavel aruncă o privire spre sălile de expoziţii. În alte ocazii, intrase aci cu Vlada să vizioneze tablourile. Nu avu tragerea de inimă s-o îmboldească iarăşi. Înăuntru, nici un vizitator. Doar picturile, stinghere, atârnând pe pereţi. Oare se vindeau?... Ca şi cărţile. Muncă fără rod… Oh!, se revoltă blând cugetul lui, nu despre o astfel de muncă e vorba aici, pentru că rodul acesteia e învederat, iar înfăptuitorii ei, scriitorii sau pictorii, aşa nerozi, sunt nişte nerozi aparte.
Până în vale avură destul răgaz şi li se perindară pe dinaintea ochilor destule imagini vivante, încât să uite de povestea cu scrisul şi foloasele lui. Intrară în parc pe poarta dinspre Spicul şi fură frapaţi de apariţia surprinzătoare, la vreo zece metri pe gazon, a unui ceas floral. Era montat pe o moviliţă înălţată cam în acelaşi loc pentru care se dăduse bătălia în urmă cu patruzeci de ani să fie ocupat de monumentul poetului naţional, ce stârnise mare vâlvă în epocă şi căruia i se refuzase intransigent construcţia. Cercetară meticulos ceasul, aşteptând cu fervoare să se mişte minutarul, o dată, de două ori, manifestând curiozitatea specială ce se acordă unui lucru văzut întâia oară şi pe care ştii că eşti dator să ţi-l însuşeşti, chit că ai să te loveşti de el totdeauna de aici încolo.
Ceasul, prin interesul ce li-l iscă, le deturnă traseul obişnuit spre lac, făcându-i să apuce fără să-şi dea seama paralel cu bulevardul, pe dinaintea Primăriei, până ajunseră la intrarea Regina Elisabeta şi se pomeniră la Potcoavă, în capătul Parterului Central, mărginit de stradelele gemene care traversau grădina de la nord la sud. Felicitându-se de abatere, contemplară un minut perspectiva amplă, spre Schit. Era o privelişte impresionantă, căreia nu pregetau niciodată să-i rămână captivi şi se bucurară s-o admire din nou. Sătui de plăcere, aleseră în fine drumul din dreapta şi o luară agale în sus. Nu aveau o ţintă şi ar fi străbătut poate calea până la cealaltă extremitate, dacă nu li s-ar fi părut că se prelinge dinspre Rotonda Scriitorilor, când să treacă prin preajmă, un glas ca o litanie. Se opriră să ia aminte. Da, cineva îngâna acolo nişte vorbe. Era o ciudăţenie care trezea oricui ispita şi, nerăbdători, cei doi se încumetară să-i dea de rost. Săltând pe aleea scurtă dintre Izvorul Sissi şi Rond, pătrunseră din doi paşi în sanctuar. Căutară un culoar printre arborii ornamentali să-l zărească pe retorul de ocazie. Îl descoperiră îndată în mijlocul spaţiului verde, aşezat pe nişte lespezi, cu spatele la cupa înaltă, evazată, ţinând în mână o carte şi recitând. Fireşte, nu-şi îngăduiră mai mult de câteva clipe să se zgâiască într-acolo, să nu atragă atenţia individului şi să-i dea de bănuit, să se creadă în vreun fel încurajat şi să dorească să şi-i facă părtaşi la oraţia sa, chemându-i la sine şi pretinzându-le mai ştii ce. În asemenea situaţii e înţelept să fii circumspect şi să te detaşezi.
Căscând bine ochii, lui Pavel îi fu suficientă însă fugara investigaţie pentru a se lumina.
- Vlada, eu îl cunosc pe acesta.
- De unde îl cunoşti? Cine e?
- E un tânăr poet. L-am întâlnit la cenaclu.
- Şi?...
- Şi..., atât.
Se întâmplase în toamnă. Şedinţele cenaclului se ţineau la Casa Scriitorilor, marţea, după lăsarea întunericului până adânc în noapte. Mentorul era un critic de prestigiu, profesor universitar, iar cenacliştii – emuli ai săi, studenţi ori foşti studenţi, care îşi prezentau creaţiile periodic, de regulă în pereche: un prozator şi un poet. În afara tinerilor, mai frecventau cenaclul şi scriitori maturi, îndemnaţi îndeobşte de dorul de a se revedea şi de a tăifăsui, mai puţin interesaţi de lecturi. Pe Pavel, care se mutase de curând în Bucureşti, îl mâna într-aci ardoarea de a lega cunoştinţe confraterne… Două curente literare dominau scena: un curent porno, care cultiva obscenitatea în exces, şi unul suprarealist, care promova obscuritatea până la limită. Dezbaterile, îndelungi, excelau în arta divagaţiei, cei mai apreciaţi comentatori fiind aceia care băteau câmpii mai savant... Cum-necum, lumea era mulţumită.
Într-o seară s-a înfiinţat la cenaclu un tânăr bizar, retractil şi taciturn, deferent şi sobru, care se vedea că nu face parte nici din gaşca porno, nici din cea supra. Nu a citit, căci nu era programat, însă nici nu a spus nimic. Nu venise pentru asta. Atunci pentru ce? Atitudinea lui era incitantă prin chiar distanţarea aceea. De altfel nu se adunau mai mulţi de douăzeci de inşi în Sala Oglinzilor, ca să nu se observe, să nu se studieze fiecare pe fiecare. Iar Pavel, retras în colţul său, să nu fie mai sedus de persoana tânărului decât toţi. Îi părea a avea multe în comun cu el şi trăia senzaţia acută că băiatul e un alter ego. Îşi aflase dublura, i s-a umplut de freamăt sufletul. Trebuia să-i vorbească. Dar pe cât de irezistibilă devenea dorinţa de a-l aborda, de a-l câştiga de prieten, de ce nu?, pe atât creştea şi rezistenţa de a iniţia o tentativă, pe atât se înmulţeau şi scrupulele. Deşi, intuitiv, tânărul îi sesizase intenţiile şi, după privirile cu care îi răspundea, se arăta el însuşi animat de dorinţa de a face cunoştinţă. Ca un preambul şi totodată ca o soluţie mijlocitoare, Pavel a luat cuvântul în acea seară, astfel ca o dată cu disertaţia să aibă motiv să-şi anunţe şi numele, iar tânărul, înţelegând stratagema, să-i urmeze pilda. N-a marşat, iar în pauză s-a dat dispărut.
În marţea următoare n-a mai venit deloc. A onorat însă cenaclul cu participarea sa însuşi preşedintele scriitorilor care, într-un autentic credo, şi-a expus pe larg principiile sale despre literatură, lansând concomitent şi un virulent atac la adresa junilor nonconformişti. Ofuscaţi, aceştia nu s-au stăpânit ci s-au precipitat la microfon şi, în numele libertăţii de creaţie, l-au luat care mai de care în tărbacă pe preşedinte. Consecinţa: s-a pus cruce din acea zi cenaclului.
Atât fusese cunoştinţa lui Pavel cu tânărul misterios. Când iată unde reapărea.
Ce făcea totuşi acolo?... Pavel cu Vlada o apucară tiptil la dreapta pe aleea circulară care dădea ocol pe partea interioară rondului străjuit de tuia şi de un gard viu, iar pe partea exterioară îi avea înşiraţi pe cei doisprezece scriitori. Puteau să tragă astfel cu ochii atât la tânărul dinlăuntrul rondului şi, în acelaşi timp, să simuleze că îi trec în revistă şi pe scriitori. Nu era o manevră tocmai onestă, recunoşteau. De fiecare dată când vizitau Rotonda, scopul precumpănitor îl reprezenta defilarea ritualică pe dinaintea statuilor, ca prin faţa unor idoli. Rotonda, în afară de a arăta ca un Rond Roman, era croită în sine ca un templu. Unul creştin: doisprezece scriitori – doisprezece apostoli. Dar şi ca un monument hindus, o stupa, cu arborii-vieţii fasonaţi în formă de clopote şi dispuşi în două cercuri concentrice, unul delimitând altarul central, celălalt ocrotind busturile scriitorilor. Tânărul nostru îşi alesese premeditat acel loc.
Se ridicase de pe lespezi; umerii îi treceau de buza potirului uriaş pe care aşezase, ca pe un pristol, un teanc de plachete.

Fericit cel ce are un Dumnezeu şi umblă în legea Lui, că acela nu este pierdut.
Fericit cel ce se roagă de toate în toate zilele, că îşi îmbogăţeşte sufletul cu taine.
Fericită mama care îşi alăptează pruncul, că face ca lumea să aibă un sens.
Fericit bărbatul care frânge pâinea la masă şi fericiţi cei care se înfruptă din ea, că îşi beau sătui paharul cu apă.
Fericit copilul care spune cu ochii, că în el se revelează divinitatea.
Fericit cel ce trudeşte neostenit, că nu-şi iroseşte clipa ce i s-a dat.
Fericit cel ce îndură şi amărăşte, că acela nădăjduieşte.
Fericit cel pizmuit de duşmani, că are cu cine se împăca şi pe cine ierta.
Fericit cel care dăruieşte şi iubeşte, că nu aşteaptă să i se întoarcă.

Ajunşi la jumătatea Rotondei, Pavel şi Vlada aflară o bancă liberă care le conveni mai ales pentru că poziţia ei nu-i expunea privirilor poetului. N-aveau cum prevedea reacţiile lui în cazul în care i-ar fi zărit, Pavel fiind convins că l-ar recunoaşte. O undă de disconfort ar fi străbătut sufletul aceluia sau, poate, de bucurie, emoţie care e de presupus că i-ar fi tulburat comportamentul şi i l-ar fi viciat, adaptându-l la rigoare. Or aşa, îşi păstra nestânjenit aura protectoare a necunoscutului care cuvântă unor necunoscuţi. El putea fi oricât de patetic, iar ei oricât de indiferenţi. Ca prorocul care vesteşte în pustie. Şi întocmai se petreceau faptele. Auzindu-i glasul, destui se abăteau încoace împinşi de curiozitate sau aduşi de val, ascultau o zăbavă nedumerindu-se, îl taxau pe om ca nebun, întâmplarea ca pe o bizarerie asemenea altora, oricum benignă, şi se depărtau fără nici un câştig sau chiar regretând clipa irosită. Profitând de prilej, puţini se avântau şi să facă rondul, cu urechile la peroraţia oratorului şi cu ochii la chipurile tronând pe socluri, şi nu întârziau mai mult. Erau, în sfârşit, unii care poposiseră pe bănci fie atraşi de spectacolul insolit, fie că aşa obişnuiau: bătrâni statuari sau tineri ciugulindu-se cu nesaţ, părinţi care îşi scoseseră copiii la soare, sau pur şi simplu inşi picaţi acolo accidental. Pavel şi Vlada nu procedaseră prea diferit faţă de o parte dintre aceştia; abia urmarea luase o cotitură diferită cu începutul.

Tânăr sunt, Doamne, şi defăimat. Întinat este sufletul meu şi îngreunat. Am umblat cu desfrânatele cetăţii, dedulcindu-mă în răsfăţuri şi trai bicisnic. Am prăpădit avutul tatălui meu şi am înlăcrimat-o pe maica mea. I-am împilat pe unii şi i-am judecat pe alţii, sumeţindu-mă că sunt cine sunt. Am uitat de Tine, Doamne, în ceasurile mele smintite şi am bâjbâit pe cărările pierzării. Apoi, descoperindu-se ochii mei, am ieşit în lărgime, căutând şi murmurând poruncile Tale. Am îngenuncheat şi, izvoare de apă vărsând, Te-am rugat să nu mă lepezi de la Tine. Doamne, ai milă de mine, puţin credinciosul, care am greşit la Cer şi înaintea tatălui meu. Arde sufletul meu de căinţă. Ridică-mă din glod şi arată-mi calea. Doamne, dulce este iertarea Ta şi necuprinsă bogăţia cu care îmi răsplăteşti mie.

Nu toate cuvintele se desluşeau. Glasul psalmistului urca sau cobora după necesitate, o necesitate care pornea din interior şi se dirija după legi proprii. De altfel nu ştiai dacă el citea pentru oameni sau pentru sine. Mai plauzibil era să crezi că venise în Panteon pentru a le citi scriitorilor. Iată cât de concentraţi îl ascultau Hasdeu şi Maiorescu. Şi toţi ceilalţi companioni iluştri. Nimeni nu se înfăţişase vreodată dinaintea unui cerc mai elevat... Dar tot atât de plauzibil era să crezi că acea litanie îi era adresată lui Dumnezeu. Căci poetul nu depunea nici o silinţă să cucerească pe cineva, lumea putea să rămână ori să plece, după dorinţă. Nimeni nu plătea ceva, nimeni nu era obligat la nimic. El avea asupră-şi nişte cărţi, dar nu le recomanda ca pe o marfă de vânzare, rugăciunea sa nu era, ce blasfemie!, o reclamă cu care să încânte cumpărătorii, să-i ademenească perfid, pentru că o carte nu doar că nu se vinde, indiferent de strategie, ci chiar oferită pe degeaba incomodează şi indispune: căci devine o mică pacoste, trebuie să o înghesui printre catrafusele pe care le porţi cu tine, sau, altminteri, s-o muţi dintr-o mână într-alta, să-i porţi grija, să-i găseşti acasă un loc, iar dacă oferta e însoţită şi de un scop, mărturisit sau subînţeles, cartea trebuie, vai!, citită. Când? Cum? De ce?... Departe de poetul nostru asemenea ţesături. Spectacolul dat de el era transparent, gratuit şi imaculat. Iar el, ca actor – ingenuu, gracil şi dezinteresat.

Doamne, poetul este Semănătorul rătăcit printre saltimbanci şi hăcuit de ei fără istov. Cărţile lui sunt seminţe care arar găsesc bulgărele cel roditor, ci nimeresc în răscruce şi sunt strivite sub tălpi, ajung pe bolovani şi se veştejesc de arşiţă, cad printre ciulini şi se înăbuşesc. Metaforele poetului sunt mărgăritare zdrobite în clonţul de oţel al păsărilor hrăpitoare, fărâmate de fălcile hămesite ale fiarelor… Însângerată este inima mea, Doamne, ca o carte înspinată… Aşa fiind, îţi mulţumesc tare şi multă laudă îţi aduc Ţie, că mi-ai dat această muncă de a izvodi cărţi şi m-ai fericit cu harul harurilor – Cuvântul.

Se opri, ori nu se mai auzea ce spune. Pavel se sculă de pe bancă, îşi lipi urechea de peretele verde şi îşi încordă auzul. Nimic. Scrută prin desiş cu prudenţă şi îl întrezări pe poet că îşi ia volumele sub braţ vrând să plece. Exista o potecă bătută de picior care conducea spre o spărtură mai largă a gardului viu împrejmuitor, însă după ce dădu o roată cu privirea, acela îşi alese altă direcţie, parcă una anume. Găsi şi pe acolo un rost, răspunse în aleea circulară, o păşi de-a latul şi înaintă până în faţa soclului cu bustul lui Eminescu. Se întinse cât putu şi potrivi o carte pe postament, rezemând-o de bust. Pavel îi atrase febril atenţia Vladei; soţia era atentă. După ce luă distanţă să vadă cum arată şi fu satisfăcut, poetul se îndreptă spre piedestalul cu bustul lui Alecsandri şi, înălţându-se, rezemă şi acolo o carte de pieptul bardului, cercetând din nou şi asigurându-se că e bine. Apoi, continuându-şi drumul spre dreapta, făcu acelaşi lucru cu următorii doi scriitori. Ajunsese la gura care te scotea din Panteon. Oamenii se strânseseră deja ciopor să asiste la ritual, blocând ieşirea. Nu voia nimeni să iasă, nici o grijă: poetul mai avea la subsuoară cărţi şi era aşteptat de ceilalţi scriitori. Cu un cârd de copii după sine, porni să-şi ducă treaba la îndeplinire mai departe. Unul câte unul, scriitorii îşi primeau darul pe rând, scăpărându-le ochii de mulţumire şi foindu-se împăcaţi pe soclurile lor. Pavel, care se afla între Coşbuc şi Caragiale, se dădu într-o parte să facă loc alaiului.
- Eraţi şi dumneavoastră aici, domnule Cocora?
- Eram...
- Poate nu plecaţi îndată.
- Nu. Mai stau.
Deci nu se înşelase, contând pe memoria tânărului. Se apropie flatat de Vlada.
- Ce freameţi aşa? îl întrebă ea.
- E o întâmplare la care freamătă până şi scriitorii de pe piedestale.
Vlada se ridică de pe bancă.
- Într-adevăr, tânărul acesta ne-a făcut pe toţi să ne minunăm.
Intrară în flux cu lumea care îl urma pe poet. Îşi înălţară privirea spre cărţile rezemate ca nişte ofrande suave de piepturile palpitânde ale statuilor. Pe copertele albastre, timid, numele poetului abia se iţea deasupra titlului străluminat al cărţii: Ruga puţin credinciosului.

bibliografie referintiala selectiva

Bibliografie referenţială selectivă:

Laurenţiu Ulici (România literară nr. 42, 1979), Ion Bogdan Lefter (România literară nr. 6, 1987), Melu State (Luceafărul nr. 21, 1987), Ioan Lascu (Ramuri nr. 5, 1987), Constantin Dumitrache (Luceafărul nr. 32, 1989), Dan-Silviu Boerescu (Luceafărul nr. 44, 1995), Mircea Moisa (Ramuri nr. 4-5-6, 1996), Ioan Stanomir (Luceafărul nr. 27, 1997), Virgil Dumitrescu (Cuvântul libertăţii 22-23 nov. 1987), Dumitru-Şerban Drăgoi (Ramuri nr. 1, 1999), Simion Bărbulescu (Luceafărul nr. 17, 1999), Horia Gârbea (Luceafărul nr. 11, 2000), Alex Ştefănescu (România literară nr. 36, 2004), Florea Miu (Ramuri nr. 2-3, 2005), Eugenia Ţarălungă (Viaţa Românească nr. 3-4, 2005; 8-9, 2007), Gabriel Coşoveanu (Luceafărul nr. 16, 2005), Paul Aretzu (Ramuri nr. 7-8, 2005), Mara-Magda Maftei (Viaţa Românească nr. 6-7, 2005), Andrei Milca (Cronica Română 18 febr. 2006), Petru Pistol (Argeş nr. 1, 2008) ş. a.
Prezentat în Dicţionarul: Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă de Petre Petria, Ed. Conphys Rm. Vâlcea 1996 şi în Dicţionarul biografic al literaturii române de Aurel Sasu, Ed. Paralela 45, 2006.

DEPORTAREA

Viorel Dianu

  

     După ce trenul îi urnise într-un târziu din staţia Prunişor, pe la miez de noapte, îi hurducase pe drumul de fier cinci zile până la destinaţie; zile care nu li s-ar fi părut neapărat lungi, cum nu ţi-ar părea lungi chiar cincizeci, când cunoşti scopul şi limanul călătoriei, or ei ce cunoşteau? Nimic. trăiau exclusiv psihoza: Siberia! Încât nu doar zilele cu nopţile alea fuseseră exasperante, ci orele şi clipele înseşi, pentru care se rugau necontenit să se sfârşească. Şi nu se mai sfârşeau. Trenul lor, neputând fi încadrat în nici un orar, mergea absolut haotic, ca să nu dea peste cap traficul feroviar şi mai ales să nu stârnească vâlvă în ţară. Staţiona nopţile prin halte îndepărtate de localităţi, pe la cantoane izolate în câmpie, sau la semnale de la marginea gărilor. Iar cerinţele trupeşti nu ţineau cont: sete, foame, nevoi… Nevoile – în vagoane, laolaltă cu animalele. Oprea trenul după fiecare?... Încă din prima zi, cei mai mulţi îşi isprăviseră alimentele, dacă le avuseseră. Şi: „Ne flămânzesc copiii, murim, daţi-ne demâncare!” ţipau prin staţii la securiştii şi autorităţile care fojgăiau de-a lungul peroanelor. Coborau militarii de pază şi umpleau sticlele cu apă de la cişmele şi li le aduceau să-şi potolească baremi setea. Mai pe urmă, când lumea prinsese de veste despre exod, venea de le împărţea legături cu merinde, care i-au salvat. Drept mulţumire, şi ei le donau femeilor miloase haine, sau, disperaţi că nu ştiu încotro sunt căraţi şi că nu vor mai apuca să se întoarcă din cel surghiun, le dăruiau, spre aducere aminte, obiecte de acasă, tablouri, veselă… După vreo două-trei zile – consecinţa unui ordin superior desigur –, au apărut şi surorile de la Crucea Roşie, distribuind medicamente celor bolnavi sau colete cu pâine şi marmeladă, sandviciuri, biscuiţi, căni cu ceai şi cu lapte praf. Nu pomeniseră până în vara aia ce e laptele praf. Apucaseră să vadă. Era bun, puteau face zâmbre? În Caracal, o femeie le-a aruncat pe podina vagonului două chite de cireşe. Alea cireşe odată! Ca părinţi, s-au bucurat de ele doar cu ochii, nu le-au gustat; copiii le-au legumit una câte una. De altfel, ei, Ivorenii, nu se atingeau nici de bucatele din pachete, care mergeau numai la familia basarabencei. I-ar fi răbdat sufletul să se înfrupte din pomană când aveau al lor? Şi chiar din ce aveau al lor, ar fi putut înghiţi fără să le dea şi fraţilor întru suferinţă, ori soldatului, un creştin şi el? Din toate îi îndemnau să ia: untură să ungă pe pâine, cu ceapă sărată zdrobită în pumn, carne pecie, trandafiri… Până au început să taie din găini – căci se prăpădeau de zăduf, cum le-au murit altora pe capete – şi prepara Tina ciorbe şi fripturi. Trai pe vătrai! Apoi a venit şi laptele. Dincolo de Roşiori a fătat Joiana. Nu i-au căzut bine la starea ei zdruncinăturile drumului: a fătat din vreme şi greu. Mugea biata de săltau roţile de pe şine, mai-mai să deraieze trenul. Gaghel a sărit s-o ajute. A aprins lampa, fiindcă s-a întâmplat tot într-o noapte, a cercetat situaţia, îmhî, şi-a vârât mâna în născătoarea vitei să apuce viţelul de copite, că era aşezat cu picioarele de dinainte sub bot, şi l-a tras afară. Greu! În schimb au avut lapte după asta, din cel adevărat, iar câinele s-a înfruptat cu placenta. Joiana a avut parte la rându-i de fân, să rumege pe îndestulate, şi de apă să se adape, să-şi reumple deşertul din foale. Soldatul, luminându-se cu ce inşi are de-a face, că nu coceau planuri de evadare, le-a dat slobozenie, lui Gaghel şi băiatului cel mare, să coboare cu găleata şi cerga să aducă apă şi nutreţ, când a oprit trenul la un canton, în apropierea căruia se întrezărea o fântână cu cumpănă şi, mai încolo, se ţuguiau nişte căpiţe. S-a prelins printre picioarele lor şi Mark şi a lipăit din jgheab cât i-a trebuit. După ei, au năvălit din vagoane alţi şi alţi bărbaţi, care aveau boi şi cai de hrănit şi adăpat. Toţi au cărat apă cu ciubărele şi fân cu spinările încărcate; au furat, ce mai calea-valea. Proprietarii fâneţelor i-or fi afurisit, însă Dumnezeu i-a iertat, pentru că păcătuiau ca să nu moară. Dimineaţa, Tina le-a turnat apă într-un castron şi păsărilor, să le mai învioreze din toropeală. Dar fericirea cea mare a trăit-o Sebastian, când s-a trezit şi a descoperit viţelul, pe care l-a adoptat pe loc ca tovarăş de joacă.

     În triaj, la Chitila, au făcut o escală mai lungă, de la amiază până seara. Militari, oficialităţi şi miliţieni în gară – puzderie. Au înţeles că e un punct de cotitură. Li s-a îngăduit să iasă din vagoane, să se mai dezmorţească. Oricum, paza era severă: la cişmea,

la privată, pe platforma staţiei, peste tot. Dar îşi mai deznodau oasele şi îşi puneau în mişcare sângele, se mai minunau de lume. Erau ţinuţi totuşi departe, li se interzicea să intre în vorbă cu oamenii. Nu puteau afla nimic în plus faţă de ce ştiau. Doar ce le scăpau tot soldaţii.

- Aici vi se decide soarta.

- În ce fel?

- Unde vă vor duce.

- Şi?

- La capătul ţării, peste Nistru, şi de acolo în Siberia, la capătul pământului…

 Alţii, mai hâtri, arătându-le casele boiereşti de peste calea ferată, îi amăgeau:

- Uite, vile ca astea vă vor da vouă.

     Când i-au pornit iarăşi la drum şi au văzut că sunt scoşi din Bucureşti şi îi afundă în câmpie, şi-au îngropat definitiv speranţele: într-adevăr, unde şi-a înţărcat dracu copiii îi vor duce… Tranca-tranca, o noapte întreagă. I-au oprit în zori într-o staţie. Obloanele, hur-hur!, în lături, de la un capăt la altul al trenului. Vagonul lor nimerise în dreptul unor grămezi de pietriş.

- Ce gară e aicea?

- Coborâţi, coborâţi repede!

- Doar oamenii?...

- Cu totul.

- Iar vaca?

- Vă aduc băieţii o podişcă. Daţi-vă mai întâi jos bagajele.

      Rămâneau în România, slavă Domnului, nu-i mai deportau în Rusia. Şi-au descărcat lucrurile, ajutaţi şi de soţii Gorjanu, şi le-au târât la şosea, în spatele gării, după care Gaghel s-a întors să aducă şi vaca. Erau în Ciulniţa. Roiau fel de fel de organizatori în sus şi în jos, armată, securitate. Şi în drum: căruţe, camioane, tractoare cu remorci…

     - Voi, cu buclucurile pe care le aveţi, alegeţi-vă o căruţă! le zice un instructor. Vaca o trageţi de funie.

      Localnicii îşi zgâiau ochii la ei, mirându-se că vorbesc româneşte şi sunt îmbrăcaţi cu straie ca ale lor.

- Nu sunteţi coreeni? i-a întrebat cel cu atelajul. Că nouă aşa ni s-a spus.

     - Da de unde coreeni? Suntem români, expulzaţi din Banat şi Oltenia. În noaptea de Rusalii ne-au ridicat.

     Căuta căruţaşul la el neîncrezător.

- Lăsaţi discuţiile, încărcaţi şi plecaţi! Repede, repede… îi zoreau grangurii ăia.

     Au îngrămădit calabalâcul în car, aidoma ca în Fântâna Domnească, plus boccelele tovarăşilor de vagon, Tina cu fetiţa Gorjenilor s-au cuibărit între cilimuri, iar Sebastian s-a aşezat la coada căruţei, cu viţelul în braţe, să se ţină vaca după el, că nu avea dânsa nevoie de funie. Ceilalţi au rămas de bună seamă să meargă pe picioare. Au înaintat pe şoseaua spre Constanţa vreun kilometru şi, brusc, au cotit-o la dreapta, direct printr-un lan de porumb, după nişte urme de roţi. Destul de ciudat.

- Vasăzică nu sunteţi coreeni?

     - Nu, bre.

     - Atunci, elemente duşmănoase ale regimului, indivizi periculoşi…

     - Nici pomeneală. V-au împuiat capul cu bazaconii. Toţi cei trambalaţi încoace suntem nevinovaţi. Doar că li s-a pus pata pe noi ălora din conducere.

     - Hm!

     Au ţinut-o aşa încă vreo şase kilometri, până au intrat într-o cultură de bumbac. Nu vedeai înainte şi în laturi nici o localitate, cât răzbăteai cu privirea. Unde îi mânau? În direcţia în care apucaseră, taman la Dunăre, erau Călăraşii… Când, dintr-o dată, opresc.

- Aici! îi anunţă căruţaşul, sec.

      Nu-şi credeau ochilor şi urechilor.

- Cum aici, în Câmpia Bărăganului? se miră Tina.

     - Aici am ordin să vă transport.

     A sosit îndată şi coloana de camioane, tractoare cu remorci şi căruţe. În mijlocul convoiului, lăbărţat pe sute de metri, se afla un autoturism de teren cu prelată cauciucată, din care au descins doi ştabi, încadraţi de miliţieni cu arme automate pe piept. Li s-au alăturat într-un minut alţi activişti şi ofiţeri, coborând din cabinele maşinilor. Văzduhul se umpluse de o pâclă compactă de praf care te orbea şi te înăbuşea. Iar pe jos, tulpini sfrijite de bumbac şi spini ţepoşi, Colţu Babei.

     - Haida, haida, debarcarea! au răsunat poruncile oficialilor. Veniţi după noi, s-au împărţit unul câte unul pe familii.

     Ei, Ivorenii, au fost preluaţi şi conduşi de un responsabil lângă un ţăruş. Erau ţăruşi înfipţi pe câmp, la distanţe, în lungiş şi în curmeziş.

     - Uite, ăsta e locul vostru, le arată mahărul cu şapcă un par pe care însemnează cifra 7. Cincizeci de metri în adâncime, cincizeci de metri în lăţime… Aici să trăiţi şi să vă înmulţiţi ca iepurii! conclude el în derâdere, rânjind spre burta dolofană a Tinei.

      Scurt şi lămurit. Nu au stat să-i dăscălească nici pe ceilalţi mai mult, au suit în maşini, lăsându-i în paza jandarmilor, şi au făcut calea întoarsă, cu atelajele în urma lor. I-au părăsit acolo, cu ochii în soare.

     Când te ia cu leşin, aluneci pe un scaun, pe un pat, sau pe pământul gol. Însă pământul de sub tălpile lor era atât de ostil, că le refuza până şi leşinul. Aşa încât, întărindu-şi genunchii, au rezistat pe picioare. Gaghel şi-a limpezit ochii, preţăluind starea deplorabilă în care se aflau ai lui, şi le-a cerut să se ciuciulească pe sulul unui covor. A cercetat şirul muşuroaielor de cârtiţe ale deportaţilor: nu se învrednicea nimeni să întreprindă nimic, de parcă fiecare îl aştepta pe celălalt să înceapă ceva, să dea un exemplu. Majoritatea se aşezaseră pe bagaje, puţini, pironiţi ca stanele, scrutau dezorientaţi câmpia. Un sentiment de mânie, dar şi de firavă nădejde, domina întregul lagăr: asta nu se poate, căpcăunii ăia încearcă să-i sperie, deci vor reveni şi îi vor transfera într-altă parte, oriunde, însă locul acela să arate cumva, să le ofere un minimum de existenţă. Nu se poate!... Concomitent însă, raţionamentul lor întrucâtva optimist li se năruia sub lespedea iraţionalului depresiv: şi dacă totuşi se poate, dacă tocmai asta li s-a hărăzit?... Cumpănind alternativele, Gaghel nu se iluziona, considerând plauzibilă numai varianta de pe urmă: adică aici vor fi abandonaţi, cum era hotărât de sus, şi nimic mai mult nu le va fi oferit. S-a uitat spre vecinii de la nr. 8, soţii Gorjanu: şi ei stăteau împietriţi, cu privirile rătăcite în pustiu. Dacă se lăsa însuşi sedus de deznădejde, era pierdut. „Fă ceva!” l-a îmboldit un glas lăuntric. „Trebuie făcut imediat ceva!” Ce? Imboldul era puternic, însă înceţoşat. Şi-a concentrat atenţia împrejur să i se dezvăluie lucrul salvator. Îi ţiuiau urechile de neputinţă.

     - Ce se întâmplă cu noi, Gaghele? a urcat vocea stinsă a Tinei spre el.

     L-a derutat întrebarea. Chiar nu ştia ce se întâmplă cu ei, însă lui nu îi era menit în nici un caz să-şi dea în vileag slăbiciunea. Era bărbatul şi tatăl.

     - Dragilor, viaţa e înşurubată în greutăţi, iar noi nu avem voie să ne lăsăm doborâţi.

     - Nu avem voie să ne lăsăm doborâţi? l-a scormonit Tina. De o săptămână suntem zdrumicaţi pe drum în vagoane de vite, astăzi e duminică, 24 iunie, Ziua Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, lumea e la biserică, iar noi, aici în pustă, atât de năpăstuiţi!

     Atunci i s-a relevat fapta pentru care primise imboldul şi n-o desluşea. Temeiul însufleţitor, nu doar pentru ai lui, ci pentru toată colonia. S-a apucat să smulgă tulpinile ţepoase de bumbac şi ghimpii din preajmă şi i-a adunat într-o margine. S-a apropiat de bagaje şi a căutat lada cu scule, din care a luat ciocanul şi un cui. S-a dus şi a bătut cuiul în par, dedesubtul numărului 7. Apoi s-a întors la bagaje, a umblat după un pachet anume, l-a găsit şi l-a desfăcut. A scos de acolo icoana cu chipul Mântuitorului, pe care a aninat-o în cuiul din stâlp. A desfăşurat şi un covor dinaintea stâlpului.

     - Da, e duminică dimineaţa, iar noi ne aflăm aici, teferi şi sănătoşi, sub acelaşi cer ca acasă. Se cuvine dar să îngenunchem şi să înălţăm o rugăciune lui Dumnezeu.

(Fragment din romanul Cântarea Patriarhului)

Referinţe critice:

     Preocupat de stări şi comportamente insolite, Viorel Dianu (Revelaţie în do minor, Ed. Scrisul Românesc) reuşeşte în povestirile de dimensiunile unor schiţe să facă veritabile radiografii ale unor cazuri de abatere de la firesc, interesante ca motivaţie şi semnificaţie, în care materia epică are avantajul de a fi constituită din ipostaze care îngăduie concentrarea naraţiunii şi de a rămâne mereu „deschisă” şi, deci, sugestivă. Insolitul stărilor şi al comportamentelor se prezintă într-un registru destul de larg, incluzând motivaţii din seria socialului, a psihologicului ori a eticului, exprimate într-o formulă ce aliază descripţia realistă cu alegoria şi simbolul. Indiscutabil, formula schiţelor bazate pe interferenţa unor procedee „realiste” cu altele din recuzita „fantasticului” literar, a descrierii de comportament cu sugestia prin simboluri, în fine, a epicului pur cu poeticul (liricul) avantajează proza lui Viorel Dianu.

(Laurenţiu Ulici: „România literară” nr. 42, joi 18 octombrie 1979)

     În romanul lui Viorel Dianu, „Suplinitorul”, publicat de „Cartea Românească” – 1986, se insinuează prin personajul Nicolae Limona, după toate probabilităţile în premieră, trăsăturile unui tip posibil: profesorul suplinitor. Desigur, arta de a crea personaje tipice nu este nouă. Prozatorul are ştiinţa alegerii unor atare situaţii, din care chipul lui Nicolae Limona iese foarte conturat. Şi alte personaje au conţinut pregnant, fiind create cu aceeaşi metodă exactă, realistă, ca şi Limona. Roman tradiţionalist, „Suplinitorul” este o „felie de viaţă”, termen propriu pentru opţiunea tematică şi modalitatea de transfigurare artistică a realului. Viorel Dianu nu-şi permite să experimenteze. Originalitatea sensibilă a cărţii constă în primatul suplinitorului ca personaj în romanul actual.

 (Ioan Lascu: „Ramuri” nr. 5 (275), 15 mai 1987)

     Romanul „Suplinitorul” (Editura Cartea Românească, 1986) este o paradă a dascălilor în contextul zilelor noastre. Micile şi marile vanităţi etern umane generează conflicte ce produc mutaţii de esenţă în mentalitatea şi sufletele oamenilor. Pe Viorel Dianu nu-l reţine spectacolul în sine al abjecţiei umane, ci traiectoria iniţiatică străbătută de personajul său, Nicolae Limona. Paralel cu avatarurile protagonistului, romanul configurează o imagine caleidoscopică a lumii învăţământului. Autorului îi reuşesc mai ales scenele colective. Sunt descrise memorabil întâlnirile de la inspectorat în preajma acordării suplinirilor, demonstraţia de 23 August, integrarea absolventului în comuna unde a fost repartizat, atmosfera unei şcoli în timpul inspecţiilor, serbarea majoratului şi a Zilei învăţătorului. O tipologie umană variată, acţiunea antrenantă, mobilitatea tehnicilor narative şi dialogurile vii susţin un eşafodaj romanesc viabil. Citind romanul lui Viorel Dianu cu ochii profesorului, nu ai nici o clipă impresia de inautentic şi nu-ţi rămâne decât să speri că autorul va da dovadă de perseverenţă, urmat şi de alte condeie, spre a umple un spaţiu destul de gol în spaţiul literaturii actuale.

(Melu State: „Luceafărul” nr. 21 (1306), sâmbătă 23 mai 1987)

    Cea de-a patra carte a prozatorului şi, totodată, al doilea roman („Crucea perpetuă”, Editura Semne, 1995) este consacrată odiseei fraţilor Călărăşanu, care, supuşi unor cazne mitologice, se întorc peste ani în satul natal, aducând cu ei crucea de marmură pentru mormântul mamei lor, la parastasul de şase săptămâni. Pe drum, cei trei „băieţi” de altădată, fiii risipitori ai aşezării Bârseni, întâmpină toate dificultăţile imaginabile, natura supunându-i unei extraordinare presiuni punitive odată cu mereu amânata întoarcere acasă. Fabula recuperării este evidentă: cei trei sunt „pedepsiţi” pentru vina de a se fi rupt de matricea lor sacră şi, de aceea, numai prin ispăşire se pot purifica. Iar această ispăşire presupune reîntoarcerea la valori uitate, ”fiecare gândind la propria taină, contopită în taina fremătătoare a existenţei întregi”. Locul acesta se află bine ascuns… „În inimi, sus.”

(Dan-Silviu Boerescu: „Luceafărul” Nr. 44 (253), Miercuri 13 decembrie 1995)

     Alegându-şi o temă (în sensul poeticii tradiţionale), Viorel Dianu, în noul său roman, Crucea perpetuă, dezvoltă un aspect concret-general, de o mare acuitate, din realitatea socio-psihologică imediată, dar şi permanentă ca situaţie dată. Prozatorul Viorel Dianu se manifestă ca un romancier realist obiectiv. Drumul crucii de marmură albă, transportată pe capota autoturismului este şi real şi în acelaşi timp simbolic. Pe parcursul naraţiunii, romancierul reconstituie prin stilul indirect liber, prin memoria personajelor, mai ales a lui Adrian, dar şi prin vocea directă auctorială, destinul unei familii de la ţară, în ultimele câteva decenii. O temă gravă, precum se dovedeşte cea asumată şi dezvoltată de Viorel Dianu în romanul Crucea perpetuă,  din punct de vedere naratologic am putea-o încadra în categoria pe care Gerard Genette o numeşte „povestire factuală”. „Crucea perpetuă” atestă şi în sens propriu şi în cel simbolic o realitate transformată în romanesc, care se reţine prin acuitatea, realismul şi onestitatea scrierii.

(Mircea Moisa: „Ramuri” Nr. 4-5-6 (959-960-961), aprilie-mai-iunie 1996)

     Romanul lui Viorel Dianu, „Înălţarea” (editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1996), vine în prelungirea tumultuosului ficţional al Revoluţiei şi se poate constitui într-un notabil „roman al provinciei”, provincie surprinsă prin ochii unui profesor de liceu aparţinând, mutatis mutandis, acelei categorii dostoievskiene de „umiliţi şi obidiţi”. Descrierea ritualurilor provinciei aflată la sfârşit de „epocă de aur” se confundă cu investigarea tribulaţiilor definind destinul unei categorii precis delimitate: intelectualitatea provincială, lumea profesorilor de liceu, cantonată în perimetrul conformist şi lipsit de orizont al unui învăţământ dirijat mai degrabă după precepte feudale, consemnate minuţios în succesiunea lor degradantă de către prozator.

     Viorel Dianu, pe urmele a ceea ce George Călinescu definea ca „mic romantism provincial şi rustic”, reabilitează o tipologie – aceea a inadaptatului. Mihai Abur e mai aproape de eroii lui Brătescu-Voineşti şi de cei sadovenieni, decât de revolta anarhizantă a tinerilor furioşi englezi. Eroul lui Viorel Dianu e un Andrei Rizescu contemporan – incapabil să tranzacţioneze cu propria conştiinţă, sedus de fantasma unei justiţii de neatins în categoria cotidianului. Lumea în care trăieşte este contestată, dar această contestare nu cuprinde germenii unui efort constructiv, eşecul existenţial decurge din incapacitatea structurală de a stabili o corespondenţă între congruenţa de cristal a conştiinţei şi iregularitatea realului.

     Cititorul beneficiază de lectura unui roman plasat în coordonatele estetice ce îl validează pe deplin.

(Ioan Stanomir: „Luceafărul” Nr. 27 (326), Miercuri 16 iulie 1997)

     În cea de a şasea carte, Viorel Dianu este un prozator în toată puterea cuvântului. Iubirile sale alese sunt: Adina, Agata, Anda, Aurora, Claudia, Elena, Felicia, Gabriela, Gita, Irina, Ligia, Magda, Octavia, Olga, Vera şi Zenaida. Toate aceste nume sunt tot atâtea poveşti de dragoste, una mai frumoasă şi inefabilă decât cealaltă, pentru că autorul ştie să surprindă mai ales sufletul feminin în cele mai inedite ipostaze, la toate vârstele şi în cele mai delicate situaţii.

     Viorel Dianu este un prozator de aleasă vocaţie, cu un puternic simţ de observaţie şi de expresie rar întâlnită, ajuns la o maturitate artistică incontestabilă. El face parte din familia marilor creatori, cei pentru care scrisul este mai mult decât o simplă profesie – o aventură, pur şi simplu extraordinară!

(Matei Gavril Albastru:  „Iubiri alese” – coperta a IV-a, Editura România Press, 1998)

     Roman simplu şi puternic, „rusesc”, despre drama a doi părinţi, George şi Olimpia Pietreanu, al căror fiu, Bogdan, este distrus de dragostea fanatică pentru o femeie de joasă extracţie, Puica. Părinţii, oameni de modă veche, conduşi în ceea ce fac de simţul datoriei şi de bunăcuviinţă, sunt dezarmaţi în faţa maleficei lor nurori, care are ceea ce Marin Preda numea „neobosita inventivitate a tipului infect”. Ei continuă să-şi iubească fiul – mankurt-izat – cu devotament şi duioşie. Prozatorul descrie această iubire în cuvinte răscolitoare, fără să transforme totuşi drama în melodramă.

     Bucuraţi-vă şi vă veseliţi  ne atrage atenţia asupra lui Viorel Dianu şi ne face să ne simţim vinovaţi pentru că nu i-am citit cărţile anterioare: volumele de proză scurtă Revelaţie în do minor, 1979, Apoteoza Meşterului, 1984, Iubiri alese, 1998, Ochiul Demiurgului, 1999, Şapte, care mai de care, 2000 şi romanele Suplinitorul, 1986, Crucea perpetuă, 1995, Înălţarea, 1996.

(Alex Ştefănescu: „România literară” Nr. 36, 15-21 septembrie 2004)

     Un roman clar şi puternic despre eşec şi banalitatea/vulgaritatea cotidiană scrie Viorel Dianu, prozator cu multă experienţă, aflat acum, cu Bucuraţi-vă şi vă veseliţi (Editura Vinea, 2004), la al optulea volum. Titlul, antifrastic, ascunde un story al rostogolirii, ai zice iraţionale, deşi fără nimic „senzaţional”, dinspre zona comensurabilului social şi tihnei domestice spre coşmar şi apoi tragedie. Cele două imperative din generic, din retorica sacră, stau pe buzele unei familii îndoliate de pierderea fiului preferat, după un traseu al acestuia năucitor logic, dar atât de inteligibil în datele sale omeneşti. Nimic forţat în istoria prăbuşirii premature a unui destin, nimic emfatic, doar gesturi şi replici montate, firesc, în caruselul vieţii. Secvenţele, concepute în tempo rapid, au calităţi filmice indiscutabile. Viorel Dianu scrie despre disoluţia unor valori coerente, confruntate cu neputinţa în faţa spiritului primar agresiv, cu expresia lui Preda. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi ne pare un roman pe tema posibilităţii şi continuităţii bravadei în faţa inevitabilului, fatalităţii şi, în general, a celor ce violează un cod în virtutea căruia s-a format o personalitate. Sigur este că lui Viorel Dianu îi reuşeşte un roman frust, cumpănit ca structură, o proză care aduce bine cu o mărturie detaşată, axată pe funcţia expiatorie a sacrificiului parental.

(Gabriel Coşoveanu: „Luceafărul” Nr. 16, Miercuri 27 aprilie 2005)

         Bucuraţi-vă şi vă veseliţi (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), al patrulea roman al lui Viorel Dianu, se remarcă printr-un epic dens, cu o tramă coerentă, având o evoluţie bine determinată, bazându-se în mare măsură pe diegeză. Metoda folosită este cea realistă, reuşind prin tenacitatea observaţiei, prin caracterul reflexiv, analitic al textului, printr-o pătrunzătoare implicare afectivă, dar şi prin obiectivitate auctorială, să realizeze un epic cu un grad mare de verosimilitate, tensionat, înscris clar în coordonate arhetipale. Se încadrează astfel, perfect, în canoanele literaturii autenticiste.

     Stilul aplicat, exact, lipsit de aventuri tehnice, îl înscrie pe autor într-o direcţie tradiţională, venind dinspre Slavici şi Rebreanu, nu lipsit însă de rafinament analitic, de alegorii, de coduri psihanalizabile, de simboluri fundamentale.

     Autorul este un specialist al relevării amănuntelor, al faptelor simple, comune dar profund umane, având un stil poate excesiv de exact, de ferm, în bună măsură enunţiativ, ca şi cum ar recurge la un jurnal riguros, atent să nu greşească vreo iotă din adevăr, dar tocmai această formă de ascetism, asemănătoare comunicării cu Dumnezeu, se potriveşte tragismului temei tratate.

     Fluiditatea perfectă, curgerea neezitantă a naraţiunii dau romanului forţă, fac drama lui pătrunzătoare şi fatală. Traseul epic şi stilistic este consecvent, fără scăderi de nivel. Lipseşte patetismul, artificiul stilistic. De aceea cartea apare ca o spovedanie, ca o purificare. Autorul este, în primul rând, un povestitor remarcabil, conducând epicul cu total profesionism.

     Poveste copleşitoare, cutremurătoare, având o încărcătură sufletească, umană, greu de suportat fără o mare credinţă, fără o suferinţă asumată ca voinţă mai presus de oameni, ca împăcare, Bucuraţi-vă şi vă veseliţi este cartea destinului (literar) al lui Viorel Dianu.

(Paul Aretzu: „Ramuri” Nr. 7-8, iulie-august 2005)

     Un loc al sublimităţii spiritului. Acesta este Cişmigiul din cartea lui Viorel Dianu, Cişmigiu for ever, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006. Pentru că totul, toată întâmplarea mirabilă revendică Cişmigiul. Cele şapte povestiri deschid un univers mirific, un paradis modern, citadin. Parcul este totul, Cişmigiul sublimează avatarurile paradisului, de la bucata de natură conservată între zidurile cetăţii, până la locul de preumblare în distincţie şi rafinament pentru adulţi, de joacă pentru copii. Ca să devină un paradis, se mai impune încă o vamă, aceea a transplantării – fir cu fir, copac cu copac, izvor cu izvor – în idealitatea imaginarului.

     Atmosfera din Cişmigiu for ever este , indubitabil, de rai. Numai că intrările în Cişmigiul lui Viorel Dianu cern doar suflete alese. Dacă nu cumva intrarea însăşi comportă atributele lustraţiei, metamorfozei benefice prin activarea acelui colţ de rai din forul interior al fiecăruia. Toată meschinăria vieţii fojgăie înafara zidurilor nevăzute.     Răul nu are fiinţă, el parazitând doar binele existent într-un Cişmigiu pentru totdeauna.

(Petru Pistol: „Argeş” Nr. 1 (307), Ianuarie 2008)

Volume

Revelaţie în Do minor (Aşteptare îndelungată, Risipitorul, Garoafele, Străinul, Tristeţea biruinţei, Totul despre iubire, Mie de ce nu mi-au spus?, Jocul gravităţii şi al candorii, Prietenii, Trenul, Bariera, Fascinaţie, Jumatate de pedeapsă, Eu - Tudor Alexanian) - povestiri, Editura Scrisul Românesc 1979, 152 p. ; ediţia a doua, 1999

Apoteoza Meşterului (Marele rol, Iubire patetică, O cerere ciudată, Luminoasa revelaţie, Pe l-apus de soare, Apoteoza Meşterului) - povestiri, Editura Eminescu 1984, 132 p.; ediţia a doua, 1999

Suplinitorul - roman, Editura Cartea Românească 1986, 320 p.

Crucea perpetuă - roman, Editura Semne 1995, 204 p.

Înalţarea - roman, Editura Viitorul Românesc 1996, 320 p.

Iubiri alese (Indescifrabila Aurora, Reverie, Poruncile iubirii, O bucurie întârziată, Serenissima, Întâlnire pe plajă, Fericire clandestină, Recreaţia s-a terminat, Premianţii, Criteriul Gabriela, De jurământul militar, Un drum cu noroc, Aniversarea, Anul Nou acasă) - povestiri, Editura România Press 1998, 160 p.; ediţia a doua, 2001

Ochiul Demiurgului, reeditare selectivă şi revizuită a volumului Revelaţie în Do minor şi reeditare reîntregită a volumului Apoteoza Meşterului - povestiri, Editura Semne 1999, 194 p.

Şapte care mai de care (Cum a devenit M.T. VIP, David vs. Goliat & company, Dragoste la înalţime, Când a zburat Bolovanu, Diptic cu Valea lui Alb (I. Bastardul), Diptic cu Valea lui Alb (II. Paştele), Pâna la ultimul strop) - povestiri, Editura Semne 2000, 128 p.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi - roman, Editura Vinea 2004, 212 p.

Cişmigiu forever (Şipotul fântânilor, Rochia de gală, Croazieră pe lac, Ruga puţin credinciosului, Partida secolului, Joacă la platani, Ploaia magică) - povestiri, Editura Vinea 2006, 94 p.

Cântarea Patriarhului - roman, Editura Vinea 2009.

Proze si articole

Prietenii – schiţă, „Oltul” Nr. 985, 25 aprilie 1971;
O bucurie întârziată - povestire, „Luceafarul” nr. 38 (1220), 21 septembrie 1985;
Colegi de şcoală (titlu pus în redactie, în locul celui real, Criteriul Gabriela) - povestire, „Luceafarul” nr. 36 (1373), 3 septembrie 1988;
Recreaţia s-a terminat - povestire, „România literară” nr. 28, 13 iulie 1989;
Scrisoarea - fragment din romanul „Crucea perpetuă”, „Luceafarul” nr. 32 (1422), 12 august 1989;
Puterea suverană - povestire, „Agora literar-artistica” nr. 1, ianuarie 1990;
Titu Maiorescu în intimitatea Luceafarului - studiu, „Agora literar-artistica” nr.2, februarie 1990;
G. Călinescu, prin el însuşi - studiu, „Agora literar-artistica” nr. 3-4, martie-aprilie 1990;
Centenar Alecsandri (1890-1990) - studiu, „Glasul adevarului” nr. 182, 22 august 1990);
Un drum cu noroc - povestire, „Ramuri” nr. 1 (319), ianuarie 1991;
Fericire clandestină - povestire, „Contrapunct” nr. 3(55), 18 ianuarie 1991;
Anul Nou acasă - povestire, „Luceafarul” nr. 12(60), 20 martie 1991;
Aniversarea - povestire (fragment), „Supliment literar artistic Tineretul liber” Nr. 17 (69), 30 aprilie - 6 mai 1991;
Reverie - povestire, „Contrapunct” nr. 46 (98), 15 noiembrie 1991;
Cartea secolului - studiu, „Olt Press” nr. 529, 9 ianuarie 1992;
Premianţii - povestire, „Contrapunct” nr. 18 (121), 22-28 mai 1992;
Poruncile iubirii - povestire, „Luceafărul” nr. 31 (130), 19 august 1992;
O plimbare cu mama - fragment din romanul „Crucea perpetuă”, „Literatorul” Nr. 40 (58), 18 sept. 1992;
De juramântul militar - povestire, „Contrapunct” Nr. 31(134), 16-29 octombrie 1992;
Indescifrabila Aurora - povestire, „Luceafărul” Nr. 7 (216), 22 februarie 1995;
Judecătorul din turn - povestire, „Luceafarul” Nr. 39 (248), 8 noiembrie 1995);
Întâlnire pe plajă - povestire, „Luceafarul” Nr. 14 (267), 10 aprilie 1996;
Scrisorile oraculare - povestire, „Luceafarul” Nr. 13 (312), 9 aprilie 1997;
Evlavie faţă de vocaţia scriitorului - creatorul în oglindă - confesiuni, „Luceafarul” Nr. 33 (332), 24 septembrie 1997;
Urmărirea - povestire, „Luceafarul” nr. 39 (338), 5 noiembrie 1997;
Vocea din off - povestire, „Luceafarul” Nr. 5, 11 februarie 1998;
Un om incomparabil - portret, „Theo, cartea cu prieteni” Editura Casa Ciurea, Slatina, 1998 (24 aprilie);
Virgil Dumitrescu - „Iulie Patru” - cronica literară, „Olt Press” Nr. 2246, 7 octombrie 1998;
Cum a devenit M.T. VIP - povestire, „Luceafarul” Nr. 17 (417), 5 mai 1999;
Un gând al lui Dumnezeu - povestire, „Art-Panorama” nr. 18 1999;
David vs. Goliat & company - povestire, Viaţa Românească Anul XCIV, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 1999;
Bastardul - povestire, „Luceafarul” nr. 11 (457), 22 martie 2000;
Pâna la ultimul strop - povestire, „Luceafarul” nr. 39 (485), 8 noiembrie 2000;
Paştele - povestire, „Luceafarul” nr. 6 (498), 14 februarie 2001;
Dragoste la înălţime - povestire, „Luceafarul” nr. 19 (511), 16 mai 2001;
Zburătorul - povestire, „Luceafarul” nr. 2 (540), 23 ianuarie 2002;
În peţit - fragment din romanul „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi”, „Luceafarul” nr. 34 (572), 2 octombrie 2002;
Zbor spre Eldorado - fragment din romanul „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi”, „Luceafarul” nr. 12 (596), 2 aprilie 2003;
Carte din Canada - fragment din romanul „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi”, „Luceafarul” nr. 40 (624), 12 noiembrie 2003;
Căsătorie de-a piezişul - fragment din romanul „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi”, „Luceafarul” nr. 13 (644), 7 aprilie 2004;
Întoarcerea fiului rătăcitor - fragment din romanul „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi”, „Luceafarul” nr. 26 (657), 7 iulie 2004;
Croazieră pe lac - povestire, „Luceafarul” nr. 14 (691), 13 aprilie 2005;
Şipotul Fântânilor - povestire, „Luceafarul” nr. 27 (704), Miercuri 13 iulie 2005;
Ploaia magică - povestire, „Luceafarul” nr. 38 (714), 26 octombrie 2005;
Ruga puţin credinciosului – fragment de povestire, „Contemporanul. Ideea europeana”, Anul XVI, nr. 10 (643), octombrie 2005;
Partida secolului - povestire, „Luceafarul”, nr. 47-48 (723-724), 28 decembrie 2005;
Ruga puţin credinciosului - povestire (integral), „Luceafarul” nr. 7 (731), 22 februarie 2006;
Rochia de gală - povestire, „Luceafarul” nr. 19 (743), 17 mai 2006;
O lectură seducatoare - cronică literară, „Viaţa Românească” Anul CI (101) nr. 4-5 aprilie-mai 2006;
Califul şi cadâna - fragment din romanul „Cântarea Patriarhului”, „Luceafarul” nr. 25-26 (814-815), 9 iulie 2008;
Iarnă înflacarată - fragment din romanul „Cântarea Patriarhului”, „Viata Românească” nr. 3-4, martie-aprilie 2009;
Deportarea - fragment din romanul „Cântarea Patriarhului”, „Ramuri” nr. 11 (1121), 2009