Povestire

Ruga puţin credinciosului


Ieşiseră din librărie fără să cumpere nimic. Vlada, cea cu banii, stătuse în expectativă toată vremea în colţul din apropierea uşii, lăsându-l pe el, care nu avea în buzunar nici un firfiric, să dea ocol rafturilor şi standurilor cu cărţi, să răsfoiască una, alta, să se uite şi să rămână cu uitatul. Librăresele, atât cea de la casă cât şi supraveghetoarea, nu speraseră nici ele că vor vinde ceva, însă era de parcă nici n-ar fi avut interesul să vândă, aşteptând placide la locurile lor ca el să-şi termine rondul infructuos. Lui Pavel nu i-ar fi displăcut, în orice caz, ca la un moment dat, un moment fast, să fi fost iscodit de vreuna dintre femei, măcar formal, ce doreşte?, caută o carte anume?, era singurul potenţial cumpărător în tot magazinul, şi aşa, folosind pretextul, el să fi condus discuţia spre subiectul gingaş. Căci, dacă de cumpărat nu se hotărâse ce carte să aleagă, în schimb, descoperind în raft propriul roman, ar fi fost interesant să afle câte exemplare adusese editorul lui acolo, câte se vânduseră şi, eventual, dacă putea fi suplimentată oferta.
În discuţia aceea ipotetică, ideea cu suplimentarea ofertei ar fi stârnit indubitabil zâmbete indulgente. Ce suplimentare, domnule?, glumiţi! Să ziceţi mulţumesc dacă scăpăm de ce avem, că ar fi mare minune. Se mai vinde cartea în ziua de azi ca să reînnoim comenzile? Nu vedeţi câţi intră în librărie şi câţi cumpără? A murit literatura.
Faţă cu asemenea răspunsuri şi cu profeţia fatalistă, Pavel se bucura, pe de altă parte, că discuţia nu mai avusese loc şi nu se derula decât în mintea sa. Că nu-şi dezvăluise, inutil şi jenant, identitatea acelor femei, iar încântarea de a se fi văzut pe el însuşi etalat pe o etajeră nu-i fusese astfel ştirbită şi acum şi-o savura pe îndelete în sine.
- Păcat că n-ai mers cu mine să te uiţi şi tu, îi spuse el Vladei când se depărtară de librărie. Era şi Prea Fericitul Iov expus.
- Da?! îi pâlpâi ei o lumină pe chip. De ce nu m-ai chemat?
- Păi, dacă tu eşti aşa de reticentă cu lucrurile astea...
Lumina de pe chipul soţiei se stinse brusc.
- Sunt, fiindcă tu, când te prind cărţile, spumegă sufletul în tine să le ai pe toate.
- Aşa mi-a fost datul.
- Aşa ţi-a fost datul, fie! Şi înţeleg: să scrii. Dar când scrisul nu aduce nici o pricopseală şi nu agoniseşti din el nici baremi cât să-ţi ajungă să cumperi alte cărţi pe care le râvneşti, îţi pui pofta de cumpărat în cui.
Nu purtase o discuţie în librărie cu vânzătoarele, o purtase acum cu Vlada: acelaşi rezultat: bruma de fericire că-şi văzuse romanul în raft se făcuse zob, ca un bibelou fragil căzut de la locul său. Da, era şi cartea lui în librării, dar dacă abia se vinde, cum ar fi insinuat vânzătoarele… Da, scrisese o carte, încă una, dar dacă din scris nu se alegea nici cu praful de pe tobă, cum susţinuse Vlada… Şi într-un caz şi în celălalt: muncă fără rod, muncă de nărod.
Coborau bulevardul spre parc. În dreptul Cercului Militar, Pavel aruncă o privire spre sălile de expoziţii. În alte ocazii, intrase aci cu Vlada să vizioneze tablourile. Nu avu tragerea de inimă s-o îmboldească iarăşi. Înăuntru, nici un vizitator. Doar picturile, stinghere, atârnând pe pereţi. Oare se vindeau?... Ca şi cărţile. Muncă fără rod… Oh!, se revoltă blând cugetul lui, nu despre o astfel de muncă e vorba aici, pentru că rodul acesteia e învederat, iar înfăptuitorii ei, scriitorii sau pictorii, aşa nerozi, sunt nişte nerozi aparte.
Până în vale avură destul răgaz şi li se perindară pe dinaintea ochilor destule imagini vivante, încât să uite de povestea cu scrisul şi foloasele lui. Intrară în parc pe poarta dinspre Spicul şi fură frapaţi de apariţia surprinzătoare, la vreo zece metri pe gazon, a unui ceas floral. Era montat pe o moviliţă înălţată cam în acelaşi loc pentru care se dăduse bătălia în urmă cu patruzeci de ani să fie ocupat de monumentul poetului naţional, ce stârnise mare vâlvă în epocă şi căruia i se refuzase intransigent construcţia. Cercetară meticulos ceasul, aşteptând cu fervoare să se mişte minutarul, o dată, de două ori, manifestând curiozitatea specială ce se acordă unui lucru văzut întâia oară şi pe care ştii că eşti dator să ţi-l însuşeşti, chit că ai să te loveşti de el totdeauna de aici încolo.
Ceasul, prin interesul ce li-l iscă, le deturnă traseul obişnuit spre lac, făcându-i să apuce fără să-şi dea seama paralel cu bulevardul, pe dinaintea Primăriei, până ajunseră la intrarea Regina Elisabeta şi se pomeniră la Potcoavă, în capătul Parterului Central, mărginit de stradelele gemene care traversau grădina de la nord la sud. Felicitându-se de abatere, contemplară un minut perspectiva amplă, spre Schit. Era o privelişte impresionantă, căreia nu pregetau niciodată să-i rămână captivi şi se bucurară s-o admire din nou. Sătui de plăcere, aleseră în fine drumul din dreapta şi o luară agale în sus. Nu aveau o ţintă şi ar fi străbătut poate calea până la cealaltă extremitate, dacă nu li s-ar fi părut că se prelinge dinspre Rotonda Scriitorilor, când să treacă prin preajmă, un glas ca o litanie. Se opriră să ia aminte. Da, cineva îngâna acolo nişte vorbe. Era o ciudăţenie care trezea oricui ispita şi, nerăbdători, cei doi se încumetară să-i dea de rost. Săltând pe aleea scurtă dintre Izvorul Sissi şi Rond, pătrunseră din doi paşi în sanctuar. Căutară un culoar printre arborii ornamentali să-l zărească pe retorul de ocazie. Îl descoperiră îndată în mijlocul spaţiului verde, aşezat pe nişte lespezi, cu spatele la cupa înaltă, evazată, ţinând în mână o carte şi recitând. Fireşte, nu-şi îngăduiră mai mult de câteva clipe să se zgâiască într-acolo, să nu atragă atenţia individului şi să-i dea de bănuit, să se creadă în vreun fel încurajat şi să dorească să şi-i facă părtaşi la oraţia sa, chemându-i la sine şi pretinzându-le mai ştii ce. În asemenea situaţii e înţelept să fii circumspect şi să te detaşezi.
Căscând bine ochii, lui Pavel îi fu suficientă însă fugara investigaţie pentru a se lumina.
- Vlada, eu îl cunosc pe acesta.
- De unde îl cunoşti? Cine e?
- E un tânăr poet. L-am întâlnit la cenaclu.
- Şi?...
- Şi..., atât.
Se întâmplase în toamnă. Şedinţele cenaclului se ţineau la Casa Scriitorilor, marţea, după lăsarea întunericului până adânc în noapte. Mentorul era un critic de prestigiu, profesor universitar, iar cenacliştii – emuli ai săi, studenţi ori foşti studenţi, care îşi prezentau creaţiile periodic, de regulă în pereche: un prozator şi un poet. În afara tinerilor, mai frecventau cenaclul şi scriitori maturi, îndemnaţi îndeobşte de dorul de a se revedea şi de a tăifăsui, mai puţin interesaţi de lecturi. Pe Pavel, care se mutase de curând în Bucureşti, îl mâna într-aci ardoarea de a lega cunoştinţe confraterne… Două curente literare dominau scena: un curent porno, care cultiva obscenitatea în exces, şi unul suprarealist, care promova obscuritatea până la limită. Dezbaterile, îndelungi, excelau în arta divagaţiei, cei mai apreciaţi comentatori fiind aceia care băteau câmpii mai savant... Cum-necum, lumea era mulţumită.
Într-o seară s-a înfiinţat la cenaclu un tânăr bizar, retractil şi taciturn, deferent şi sobru, care se vedea că nu face parte nici din gaşca porno, nici din cea supra. Nu a citit, căci nu era programat, însă nici nu a spus nimic. Nu venise pentru asta. Atunci pentru ce? Atitudinea lui era incitantă prin chiar distanţarea aceea. De altfel nu se adunau mai mulţi de douăzeci de inşi în Sala Oglinzilor, ca să nu se observe, să nu se studieze fiecare pe fiecare. Iar Pavel, retras în colţul său, să nu fie mai sedus de persoana tânărului decât toţi. Îi părea a avea multe în comun cu el şi trăia senzaţia acută că băiatul e un alter ego. Îşi aflase dublura, i s-a umplut de freamăt sufletul. Trebuia să-i vorbească. Dar pe cât de irezistibilă devenea dorinţa de a-l aborda, de a-l câştiga de prieten, de ce nu?, pe atât creştea şi rezistenţa de a iniţia o tentativă, pe atât se înmulţeau şi scrupulele. Deşi, intuitiv, tânărul îi sesizase intenţiile şi, după privirile cu care îi răspundea, se arăta el însuşi animat de dorinţa de a face cunoştinţă. Ca un preambul şi totodată ca o soluţie mijlocitoare, Pavel a luat cuvântul în acea seară, astfel ca o dată cu disertaţia să aibă motiv să-şi anunţe şi numele, iar tânărul, înţelegând stratagema, să-i urmeze pilda. N-a marşat, iar în pauză s-a dat dispărut.
În marţea următoare n-a mai venit deloc. A onorat însă cenaclul cu participarea sa însuşi preşedintele scriitorilor care, într-un autentic credo, şi-a expus pe larg principiile sale despre literatură, lansând concomitent şi un virulent atac la adresa junilor nonconformişti. Ofuscaţi, aceştia nu s-au stăpânit ci s-au precipitat la microfon şi, în numele libertăţii de creaţie, l-au luat care mai de care în tărbacă pe preşedinte. Consecinţa: s-a pus cruce din acea zi cenaclului.
Atât fusese cunoştinţa lui Pavel cu tânărul misterios. Când iată unde reapărea.
Ce făcea totuşi acolo?... Pavel cu Vlada o apucară tiptil la dreapta pe aleea circulară care dădea ocol pe partea interioară rondului străjuit de tuia şi de un gard viu, iar pe partea exterioară îi avea înşiraţi pe cei doisprezece scriitori. Puteau să tragă astfel cu ochii atât la tânărul dinlăuntrul rondului şi, în acelaşi timp, să simuleze că îi trec în revistă şi pe scriitori. Nu era o manevră tocmai onestă, recunoşteau. De fiecare dată când vizitau Rotonda, scopul precumpănitor îl reprezenta defilarea ritualică pe dinaintea statuilor, ca prin faţa unor idoli. Rotonda, în afară de a arăta ca un Rond Roman, era croită în sine ca un templu. Unul creştin: doisprezece scriitori – doisprezece apostoli. Dar şi ca un monument hindus, o stupa, cu arborii-vieţii fasonaţi în formă de clopote şi dispuşi în două cercuri concentrice, unul delimitând altarul central, celălalt ocrotind busturile scriitorilor. Tânărul nostru îşi alesese premeditat acel loc.
Se ridicase de pe lespezi; umerii îi treceau de buza potirului uriaş pe care aşezase, ca pe un pristol, un teanc de plachete.

Fericit cel ce are un Dumnezeu şi umblă în legea Lui, că acela nu este pierdut.
Fericit cel ce se roagă de toate în toate zilele, că îşi îmbogăţeşte sufletul cu taine.
Fericită mama care îşi alăptează pruncul, că face ca lumea să aibă un sens.
Fericit bărbatul care frânge pâinea la masă şi fericiţi cei care se înfruptă din ea, că îşi beau sătui paharul cu apă.
Fericit copilul care spune cu ochii, că în el se revelează divinitatea.
Fericit cel ce trudeşte neostenit, că nu-şi iroseşte clipa ce i s-a dat.
Fericit cel ce îndură şi amărăşte, că acela nădăjduieşte.
Fericit cel pizmuit de duşmani, că are cu cine se împăca şi pe cine ierta.
Fericit cel care dăruieşte şi iubeşte, că nu aşteaptă să i se întoarcă.

Ajunşi la jumătatea Rotondei, Pavel şi Vlada aflară o bancă liberă care le conveni mai ales pentru că poziţia ei nu-i expunea privirilor poetului. N-aveau cum prevedea reacţiile lui în cazul în care i-ar fi zărit, Pavel fiind convins că l-ar recunoaşte. O undă de disconfort ar fi străbătut sufletul aceluia sau, poate, de bucurie, emoţie care e de presupus că i-ar fi tulburat comportamentul şi i l-ar fi viciat, adaptându-l la rigoare. Or aşa, îşi păstra nestânjenit aura protectoare a necunoscutului care cuvântă unor necunoscuţi. El putea fi oricât de patetic, iar ei oricât de indiferenţi. Ca prorocul care vesteşte în pustie. Şi întocmai se petreceau faptele. Auzindu-i glasul, destui se abăteau încoace împinşi de curiozitate sau aduşi de val, ascultau o zăbavă nedumerindu-se, îl taxau pe om ca nebun, întâmplarea ca pe o bizarerie asemenea altora, oricum benignă, şi se depărtau fără nici un câştig sau chiar regretând clipa irosită. Profitând de prilej, puţini se avântau şi să facă rondul, cu urechile la peroraţia oratorului şi cu ochii la chipurile tronând pe socluri, şi nu întârziau mai mult. Erau, în sfârşit, unii care poposiseră pe bănci fie atraşi de spectacolul insolit, fie că aşa obişnuiau: bătrâni statuari sau tineri ciugulindu-se cu nesaţ, părinţi care îşi scoseseră copiii la soare, sau pur şi simplu inşi picaţi acolo accidental. Pavel şi Vlada nu procedaseră prea diferit faţă de o parte dintre aceştia; abia urmarea luase o cotitură diferită cu începutul.

Tânăr sunt, Doamne, şi defăimat. Întinat este sufletul meu şi îngreunat. Am umblat cu desfrânatele cetăţii, dedulcindu-mă în răsfăţuri şi trai bicisnic. Am prăpădit avutul tatălui meu şi am înlăcrimat-o pe maica mea. I-am împilat pe unii şi i-am judecat pe alţii, sumeţindu-mă că sunt cine sunt. Am uitat de Tine, Doamne, în ceasurile mele smintite şi am bâjbâit pe cărările pierzării. Apoi, descoperindu-se ochii mei, am ieşit în lărgime, căutând şi murmurând poruncile Tale. Am îngenuncheat şi, izvoare de apă vărsând, Te-am rugat să nu mă lepezi de la Tine. Doamne, ai milă de mine, puţin credinciosul, care am greşit la Cer şi înaintea tatălui meu. Arde sufletul meu de căinţă. Ridică-mă din glod şi arată-mi calea. Doamne, dulce este iertarea Ta şi necuprinsă bogăţia cu care îmi răsplăteşti mie.

Nu toate cuvintele se desluşeau. Glasul psalmistului urca sau cobora după necesitate, o necesitate care pornea din interior şi se dirija după legi proprii. De altfel nu ştiai dacă el citea pentru oameni sau pentru sine. Mai plauzibil era să crezi că venise în Panteon pentru a le citi scriitorilor. Iată cât de concentraţi îl ascultau Hasdeu şi Maiorescu. Şi toţi ceilalţi companioni iluştri. Nimeni nu se înfăţişase vreodată dinaintea unui cerc mai elevat... Dar tot atât de plauzibil era să crezi că acea litanie îi era adresată lui Dumnezeu. Căci poetul nu depunea nici o silinţă să cucerească pe cineva, lumea putea să rămână ori să plece, după dorinţă. Nimeni nu plătea ceva, nimeni nu era obligat la nimic. El avea asupră-şi nişte cărţi, dar nu le recomanda ca pe o marfă de vânzare, rugăciunea sa nu era, ce blasfemie!, o reclamă cu care să încânte cumpărătorii, să-i ademenească perfid, pentru că o carte nu doar că nu se vinde, indiferent de strategie, ci chiar oferită pe degeaba incomodează şi indispune: căci devine o mică pacoste, trebuie să o înghesui printre catrafusele pe care le porţi cu tine, sau, altminteri, s-o muţi dintr-o mână într-alta, să-i porţi grija, să-i găseşti acasă un loc, iar dacă oferta e însoţită şi de un scop, mărturisit sau subînţeles, cartea trebuie, vai!, citită. Când? Cum? De ce?... Departe de poetul nostru asemenea ţesături. Spectacolul dat de el era transparent, gratuit şi imaculat. Iar el, ca actor – ingenuu, gracil şi dezinteresat.

Doamne, poetul este Semănătorul rătăcit printre saltimbanci şi hăcuit de ei fără istov. Cărţile lui sunt seminţe care arar găsesc bulgărele cel roditor, ci nimeresc în răscruce şi sunt strivite sub tălpi, ajung pe bolovani şi se veştejesc de arşiţă, cad printre ciulini şi se înăbuşesc. Metaforele poetului sunt mărgăritare zdrobite în clonţul de oţel al păsărilor hrăpitoare, fărâmate de fălcile hămesite ale fiarelor… Însângerată este inima mea, Doamne, ca o carte înspinată… Aşa fiind, îţi mulţumesc tare şi multă laudă îţi aduc Ţie, că mi-ai dat această muncă de a izvodi cărţi şi m-ai fericit cu harul harurilor – Cuvântul.

Se opri, ori nu se mai auzea ce spune. Pavel se sculă de pe bancă, îşi lipi urechea de peretele verde şi îşi încordă auzul. Nimic. Scrută prin desiş cu prudenţă şi îl întrezări pe poet că îşi ia volumele sub braţ vrând să plece. Exista o potecă bătută de picior care conducea spre o spărtură mai largă a gardului viu împrejmuitor, însă după ce dădu o roată cu privirea, acela îşi alese altă direcţie, parcă una anume. Găsi şi pe acolo un rost, răspunse în aleea circulară, o păşi de-a latul şi înaintă până în faţa soclului cu bustul lui Eminescu. Se întinse cât putu şi potrivi o carte pe postament, rezemând-o de bust. Pavel îi atrase febril atenţia Vladei; soţia era atentă. După ce luă distanţă să vadă cum arată şi fu satisfăcut, poetul se îndreptă spre piedestalul cu bustul lui Alecsandri şi, înălţându-se, rezemă şi acolo o carte de pieptul bardului, cercetând din nou şi asigurându-se că e bine. Apoi, continuându-şi drumul spre dreapta, făcu acelaşi lucru cu următorii doi scriitori. Ajunsese la gura care te scotea din Panteon. Oamenii se strânseseră deja ciopor să asiste la ritual, blocând ieşirea. Nu voia nimeni să iasă, nici o grijă: poetul mai avea la subsuoară cărţi şi era aşteptat de ceilalţi scriitori. Cu un cârd de copii după sine, porni să-şi ducă treaba la îndeplinire mai departe. Unul câte unul, scriitorii îşi primeau darul pe rând, scăpărându-le ochii de mulţumire şi foindu-se împăcaţi pe soclurile lor. Pavel, care se afla între Coşbuc şi Caragiale, se dădu într-o parte să facă loc alaiului.
- Eraţi şi dumneavoastră aici, domnule Cocora?
- Eram...
- Poate nu plecaţi îndată.
- Nu. Mai stau.
Deci nu se înşelase, contând pe memoria tânărului. Se apropie flatat de Vlada.
- Ce freameţi aşa? îl întrebă ea.
- E o întâmplare la care freamătă până şi scriitorii de pe piedestale.
Vlada se ridică de pe bancă.
- Într-adevăr, tânărul acesta ne-a făcut pe toţi să ne minunăm.
Intrară în flux cu lumea care îl urma pe poet. Îşi înălţară privirea spre cărţile rezemate ca nişte ofrande suave de piepturile palpitânde ale statuilor. Pe copertele albastre, timid, numele poetului abia se iţea deasupra titlului străluminat al cărţii: Ruga puţin credinciosului.

bibliografie referintiala selectiva

Bibliografie referenţială selectivă:

Laurenţiu Ulici (România literară nr. 42, 1979), Ion Bogdan Lefter (România literară nr. 6, 1987), Melu State (Luceafărul nr. 21, 1987), Ioan Lascu (Ramuri nr. 5, 1987), Constantin Dumitrache (Luceafărul nr. 32, 1989), Dan-Silviu Boerescu (Luceafărul nr. 44, 1995), Mircea Moisa (Ramuri nr. 4-5-6, 1996), Ioan Stanomir (Luceafărul nr. 27, 1997), Virgil Dumitrescu (Cuvântul libertăţii 22-23 nov. 1987), Dumitru-Şerban Drăgoi (Ramuri nr. 1, 1999), Simion Bărbulescu (Luceafărul nr. 17, 1999), Horia Gârbea (Luceafărul nr. 11, 2000), Alex Ştefănescu (România literară nr. 36, 2004), Florea Miu (Ramuri nr. 2-3, 2005), Eugenia Ţarălungă (Viaţa Românească nr. 3-4, 2005; 8-9, 2007), Gabriel Coşoveanu (Luceafărul nr. 16, 2005), Paul Aretzu (Ramuri nr. 7-8, 2005), Mara-Magda Maftei (Viaţa Românească nr. 6-7, 2005), Andrei Milca (Cronica Română 18 febr. 2006), Petru Pistol (Argeş nr. 1, 2008) ş. a.
Prezentat în Dicţionarul: Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă de Petre Petria, Ed. Conphys Rm. Vâlcea 1996 şi în Dicţionarul biografic al literaturii române de Aurel Sasu, Ed. Paralela 45, 2006.